— Ultima oară când m-am bolovănit pe ţinte, am căzut, a spus Conrad. Jochen ar fi vrut să aplaude, dar ştia că, dacă ar fi răspuns acestui mesaj codat, ar fi alertat un grup rival care era acordat pe frecvenţa lor – sau, şi mai rău, i-ar fi permis unui ziarist băgăcios să-şi dea seama că descoperiseră un cadavru. Aşa că a lăsat radioul deschis, sperând să apară vreun indiciu care ar fi dezvăluit pe care dintre cele două victime o găsise echipa de căutare, dar nu a mai auzit nimic. Doar nişte păcănituri confirmau că mai era cineva pe fir, care însă nu spunea nimic. Jochen, care urma cu stricteţe instrucţiunile, a oprit radioul după şaizeci de secunde de tăcere. Şi-ar fi dorit doar să fi fost ales ca membru al primei echipe de alpinişti care era acolo, căutând cele două cadavre, dar trăsese paiul scurt. Cineva trebuia să stea în tabăra de bază şi să aibă grijă de radio. S-a uitat din cort la zăpada căzută şi a încercat să-şi imagineze ce se întâmpla acolo sus, pe munte.

Conrad Anker se uita la trupul îngheţat, cu pielea albă şi rece ca marmura. Hainele, sau ceea ce mai rămăsese din ele, arătau de parcă ar fi aparţinut cândva unui vagabond, nu unui bărbat educat fie la Oxford, fie la Cambridge. O frânghie groasă de cânepă era legată în jurul taliei mortului, capetele sale zdrenţuite arătând locul unde se rupsese în timpul căderii. Braţele îi erau întinse deasupra capului, piciorul stâng peste cel drept. Tibia şi peroneul piciorului drept erau rupte, aşa că piciorul arăta de parcă ar fi fost detaşat cumva de restul corpului. Niciun membru al echipei nu vorbea în timp ce se luptau să-şi umple plămânii cu aerul rarefiat; cuvintele erau raţionalizate la 8.100 de metri. În cele din urmă, Anker a căzut în genunchi în zăpadă şi s-a rugat la Chomolugma, Zeiţa Mamă a Pământului. Nu s-a grăbit; la urma-urmei, istoricii, alpiniştii, ziariştii, chiar şi simpli gură-cască, aşteptaseră şaptezeci şi cinci de ani acest moment. Şi-a scos una dintre mănuşile sale groase, îmblănite, şi a pus-o pe zăpadă lângă el, apoi s-a aplecat înainte, fiecare mişcare a sa fiind lentă şi exagerată, şi, cu arătătorul mâinii drepte a împins uşor în spate gulerul ţeapăn al canadienei mortului. Îşi putea auzi inima bătând cu putere în timp ce citea literele roşii, ordonate, scrise pe banda Cash cusută în interiorul gulerului. 

— Oh, Doamne, a spus o voce din spatele lui. Nu este Irvine. Este Mallory. Anker n-a comentat. Încă simţea nevoia să confirme singura informaţie pentru care călătoriseră mai mult de cinci mii de kilometrii ca s-o descopere. Şi-a strecurat mâna fără mănuşă în buzunarul interior al hainei mortului şi a scos cu îndemânare punga cusută de mână făcută cu migală de soţia lui Mallory. A despăturit atent bumbacul, temându-se că s-ar putea rupe în mâinile lui. Dacă ar fi găsit ceea ce căuta, misterul ar fi fost, în sfârşit, rezolvat. O cutie de chibrituri, o pereche de foarfeci, un creion rupt, o notiţă scrisă pe un plic care arăta câţi cilindrii cu oxigen mai erau încă în stare de funcţionare înaintea urcuşului final, o notă de plată (neachitată) de la Gamages pentru o pereche de ochelari de protecţie, un ceas de mână Rollex fără ace şi o scrisoare de la soţia lui Mallory, datată 14 aprilie, 1924. Dar singurul lucru pe care Anker se aştepta să-l găsească, nu era acolo. S-a uitat la ceilalţi membri ai echipei care aşteptau cu nerăbdare. A respirat adânc şi a rostit încet. — Nu există nicio fotografie a lui Ruth. Unul dintre ei a aplaudat.