Când a venit rândul statuetei chinezeşti să fie scoasă la licitaţie, în sală s-a stârnit acea rumoare care precede întotdeauna vânzarea unei capodopere. Asistentul licitatorului ţinea piesa delicată de fildeş sus pentru a putea fi admirată de publicul numeros, în timp ce licitatorul îşi plimbă privirea prin sală pentru a-şi da seama unde se află ofertanţii serioşi. M-am uitat în catalog şi am citit descrierea detaliată a piesei, precum şi ceea ce se ştia despre istoricul ei. Statueta fusese cumpărată în Ha Li Chuan în 1871 şi era prezentată în catalogul firmei Sotheby cu menţiunea ciudată de „proprietatea unui gentleman”, ceea ce însemna, de regulă, că un membru al aristocraţiei nu vroia să se ştie că scotea în vânzare un obiect moştenit din generaţie în generaţie. M-am întrebat dacă aşa stăteau lucrurile şi în cazul de faţă şi mi-am pus în gând să fac nişte investigaţii pentru a afla cum a nimerit statueta chinezească în sala de licitaţii, în acea dimineaţă de joi, după mai bine de o sută de ani. — Lotul nr. 103, a strigat licitatorul. Cât se oferă pentru acest exemplar magnific din...? 

Sir Alexander Heathcote, în afară de faptul că era un gentleman, era un om extrem de meticulos. Avea o înălţime de exact un metru, nouăzeci şi trei de centimetri şi cinci milimetri, se scula la ora şapte fix în fiecare dimineaţă, lua, împreuna cu soţia, micul dejun constând dintr-un singur ou care a fiert exact patru minute, două felii de pâine prăjită cu gem cumpărat de la firma Cooper şi o cană de ceai chinezesc. După aceea, la ora opt şi douăzeci fix, lua o trăsură din faţa casei, care era situată în Cadogan Gardens, pentru a ajunge la Ministerul de Externe la opt cincizeci şi nouă fix, urmând să se întoarcă acasă când bătea ora şase. Sir Alexander, unicul fiu al unui general, a dovedit că ştie exact ce vrea din fragedă copilărie. Dar, spre deosebire de tatăl său, el a ales să-şi slujească regina intrând în diplomaţie, o altă chemare foarte precisă. A pornit de la o slujbă măruntă de funcţionar la Ministerul de Externe, în Whitehall, ca să ajungă secretar trei la Calcutta, secretar doi la Viena şi secretar unu la Roma, apoi locţiitor al ambasadorului la Washington şi în sfârşit ambasador la Beijing. A fost încântat când dl. Gladstone i-a propus să reprezinte guvernul în China, deoarece manifesta de mai mult timp faţă de arta dinastiei Ming un interes care îl depăşea pe cel al unui amator. Această numire, care era o încununare a distinsei sale cariere, îi oferea ceea ce până atunci i se părea un lucru de neatins, posibilitatea de a vedea în habitatul lor natural o serie de statuete, picturi şi desene pe care până atunci nu le putuse admira decât în cărţi. 

Când a sosit la Beijing cu suita sa, după o călătorie pe mare şi pe uscat care a durat aproape două luni, el i-a prezentat împărătesei Tzu-Hsi sigiliul său, precum şi o scrisoare personală adresată acesteia de către regina Victoria. Împărăteasa, îmbrăcată din cap până în picioare în alb şi auriu, l-a primit pe noul ambasador în sala tronului din Palatul Imperial. A citit scrisoarea din partea reginei britanice, în timp ce Sir Alexander aştepta în picioare. Majestatea Sa Imperială nu a dezvăluit nimic din conţinutul ei noului ministru, urându-i doar succes în misiunea sa. Apoi a ridicat uşor colţurile gurii, ceea ce însemna, cum just a interpretat Sir Alexander, că audienţa s-a încheiat. În timp ce era condus înapoi prin sălile mari ale Palatului Imperial de către un mandarin îmbrăcat în veşminte de gală, negru cu auriu, Sir Alexander şi-a încetinit cât mai mult paşii pentru a putea cuprinde cu privirea colecţia magnifică de statuete din fildeş şi jad răspândite de jur împrejur prin clădire, cam în felul în care sunt îngrămădite astăzi în Florenţa operele lui Cellini şi Michelangelo. Întrucât numirea sa ca ambasador era pentru o perioadă de numai trei ani, Sir Alexander nu şi-a luat concediu în acest răstimp, ci a preferat să-şi folosească timpul liber lăsând deoparte treburile ambasadei şi străbătând călare diversele provincii pentru a afla cât mai multe lucruri despre ţară şi despre oamenii ei. În aceste călătorii era întotdeauna însoţit şi de un mandarin de la palat care avea rol de interpret şi de călăuză