Nu ştiu exact ce m-a trezit. Vântul şuierător al primului viscol puternic din acel an se potolise în timpul nopţii, iar în camera mea era linişte. M-am răsucit pe o parte şi am clipit. Nişte ochi de culoarea frunzelor pline de rouă se uitau fix la mine. Ochi straniu de familiari, dar şterşi în comparaţie cu cei pe care îi iubeam. Dawson. Mi-am strâns pătura la piept, m-am ridicat încet şi mi-am dat la o parte părul încurcat de pe faţă. Poate că totuşi visam, fiindcă altfel nu aveam nici cea mai vagă idee de ce Dawson, fratele geamăn al băiatului de care eram îndrăgostită la culme, ba chiar nebuneşte, stătea pe marginea patului meu. — Hmm, ce... s-a întâmplat ceva? Tuşisem puţin să-mi dreg vocea, dar glasul meu a sunat răguşit, de parcă aş fi încercat să am o voce sexy şi, după părerea mea, aş fi eşuat jalnic. Urletele mele de când domnul Michaels, iubitul psihotic al mamei mele, mă ţinuse încuiată în cuşca din depozit încă îmi mai afectau vocea şi după o săptămână. Dawson a privit în jos. Genele dese şi mătăsoase îi umbreau pomeţii înalţi şi ascuţiţi, mai palizi decât ar fi trebuit să fie. Dacă mă întrebai pe mine, Dawson era cam razna. 3 Mi-am aruncat o privire spre ceas. Era aproape şase dimineaţa. — Cum ai intrat aici? — Am intrat singur. Mama ta nu e acasă. Dacă ar fi fost altcineva, chestia asta m-ar fi îngrozit, dar de Dawson nu îmi era frică. — E înzăpezită la Winchester. A dat din cap. — Nu puteam să dorm. N-am dormit. — Deloc? — Deloc. Iar Dee şi Daemon sunt îngrijoraţi din cauza asta. Se uita la mine de parcă ar fi vrut să înţeleg ceva ce nu putea el să exprime prin cuvinte. Tripleţii – la dracu’, toată lumea – era încordată, aşteptând ca din clipă în clipă să-şi facă apariţia cei din Ministerul Apărării, după ce Dawson scăpase din închisoarea lor pentru luxeni. Dee încă nu îşi revenise după moartea iubitului ei, Adam, şi după întoarcerea scumpului ei frate. Daemon încerca să fie alături de el şi să îl supravegheze. Şi, cu toate că până acum nu năvălise nicio trupă de mascaţi, niciunul dintre noi nu era relaxat. Parcă era prea multă linişte, ceea ce de obicei nu mirosea a bine. Uneori... uneori mi se părea că ni s-a pregătit o capcană, iar noi am intrat fix în ea. 4 — Ce-ai mai făcut? am întrebat eu. — M-am plimbat, a răspuns el, uitându-se pe geam. Nu m-am gândit niciodată că o să mai fiu vreodată aici. Toată faza asta prin care trecuse Dawson şi chestiile pe care a fost obligat să le facă erau aşa de oribile, încât nici nu-mi venea să mă gândesc la ele. Simţeam o durere surdă în piept. Am încercat să nu mă mai gândesc, fiindcă atunci când se întâmpla asta, îmi venea imediat în minte că şi Daemon ar fi putut să se afle în această situaţie, iar asta nu puteam să suport. Dar Dawson... Avea nevoie de cineva. Mi-am dus mâna la gât şi am strâns pandantivul familiar de obsidian. — Vrei să vorbim despre asta? A scuturat din nou din cap, iar şuviţele rebele de păr i-au acoperit ochii. Avea părul mai lung ca al lui Daemon – şi mai creţ – şi probabil că era cazul să se tundă. Daemon şi Dawson erau identici, dar în momentul ăsta nu semănau deloc, şi asta nu numai din cauza părului. — Îmi aminteşti de ea – de