în lumina asfinţitului, lacul scînteietor de la poalele oraşului-palat arăta ca o mare de aur topit. Un călător venind spre el la apus - călătorul nostru, care tocmai ce se apropia pe drumul de la malul lacului - şi-ar fi putut imagina că se îndreaptă spre tronul unui monarh atît de fantastic de bogat, încît îngăduise ca o parte din vistierie să fie turnată într-o adîncitură imensă din pămînt pentru a-şi orbi şi ului oaspeţii. Şi oricît de mare era lacul de aur, probabil că nu era decît o picătură luată din oceanul unei bogăţii şi mai mari - mintea călătorului nu putea nici măcar purcede a-şi închipui mărimea acelui ocean-mamă! Nu era nici urmă de paznic la malul apei aurite; să însemne asta, oare, că regele era atît de generos, încît îşi lăsa supuşii, ba poate chiar şi pe străini şi pe drumeţi precum călătorul nostru, să poftească a-şi lua, fară oprelişti, mană lichidă din lac? O asemenea persoană ar fi, fără îndoială, un prinţ între oameni, un adevărat Prester John1, în a cărui pierdută împărăţie de cîntec şi poveste se aflau minuni de neînchipuit. Poate (presupuse călătorul) că în acest oraş se găsea fîntîna tinereţii fără bătrîneţe - poate chiar poarta legendară a Raiului de pe Pămînt s-o afla undeva pe-aproape? Dar apoi soarele a dispărut sub linia orizontului şi aurul s-a scufundat sub suprafaţa apei, făcîndu-se nevăzut. Sirenele şi şerpii aveau să-l păzească pînă la întoarcerea zilei. In răstimpul acesta, apa rămînea singura comoară disponibilă, un dar pe care călătorul însetat l-a primit cu recunoştinţă.