Brigada tipilor trăsnet mă înconjurase. Multă lume credea că Brigada tipilor trăsnet e doar un mit. Nimic mai mult decât o legendă din campus, cam ca povestea despre regina balului care s-a aruncat pe fereastra căminului din cauză că se îndopase cu LSD sau cu crack1, sau a căzut când era la duş şi şi-a spart căpăţâna, sau ceva asemănător. Cine ştie? Povestea se schimba de fiecare dată când o auzeam, însă, spre deosebire de gagica răposată care cică ar bântui prin Gardiner Hall, Brigada tipilor trăsnet era o chestie reală, vie şi însufleţită; mai precis vorbind, câteva chestii. Câteva chestii trăsnet. Se întâmpla rar în prezent să-i vezi pe toţi împreună, de-aia au şi devenit un soi de legendă, dar, măiculiţă, când se adunau cu toţii, erau ditamai delicatesa pentru ochi. Şi probabil că eram mai aproape de perfecţiune decât aş putea ajunge vreodată în viaţă: cu asta şi cu miraculosul fond de ten Dermablend, care aproape că-mi acoperea cicatricea de pe faţă. Eram toţi grămadă în apartamentul lui Avery Morgansten. După pietroiul de pe inelarul ei, părea să fi înaintat considerabil pe drumul schimbării numelui de familie şi, cu toate că n-o cunoşteam prea bine — de fapt, nu cunoşteam prea bine pe nimeni, cu excepţia Teresei —, mă bucuram pentru ea. Ori de câte ori îmi era în preajmă, se purta foarte frumos. Uneori putea să fie un pic mai tăcută şi părea să se retragă în propriile-i gânduri, dar oricine îşi dădea seama că ea şi logodnicul ei, 1 Crack cocaine – cocaină pură ce poate fi fumată. 2 Cameron Hamilton, erau profund îndrăgostiţi, după felul în care se priveau. Aşa cum o privea el şi acum, de parcă n-ar mai fi existat altă femeie pe lume. Chiar dacă stăteau împreună, Cam pe canapea, iar Avery pe genunchii lui, ochii ăştia albaştri, strălucitori, o fixau cu privirea, în timp ce ea râdea de nu ştiu ce chestie spusese sora lui, Teresa. Dac-ar trebui să fac o ierarhie în Brigada tipilor trăsnet, aş zice că preşedintele ar fi Cam. Nu doar pentru înfăţişare, ci şi după personalitate. Nimeni nu se simţea stingher, sau pe dinafară, în prezenţa lui. Avea acea... căldură total molipsitoare. În secret, şi e o taină pe care fără doar şi poate aş duce-o cu mine în mormânt, o invidiam pe Avery. Abia dac-o cunoşteam, dar râvneam la ce era al ei: la tipul trăsnet de superb, care, în acelaşi timp, mai era şi băiat bun în adevăratul sens al cuvântului, fiind capabil să te facă să te simţi în largul tău de faţă cu el. Lucru rar. — Mai vrei ceva de băut? Mi-am sucit puţin capul spre stânga, după care l-am întors la loc, spre vocea lui Jase Winstead, şi răsuflarea mi s-a poticnit un pic. Aici îl aveam pe opusul lui Cam: extrem de arătos, dar nu mă făcea nicidecum să mă simt în largul meu când îi întâlneam privirea ochilor de un cenuşiu închis. Cu pielea lui oacheşă, părul şaten lunguţ şi înfăţişarea aproape ireală, de fotomodel, el ar fi fost locotenentul Brigăzii tipilor trăsnet. Era, pe departe, cel mai sexy dintre ei toţi şi putea să fie super-drăguţ, ca şi acum, numai că nu era la fel de nonşalant sau de fermecător precum Cam, motiv pentru care Cam se plasa pe locul întâi în top. 3 — Noo, n-am nevoie, i-am răspuns, ridicând sticla de bere pe jumătate plină, din care tot sorbisem de când ajunsesem aici. Mersi, oricum! El mi-a zâmbit şi şi-a văzut mai departe de treabă, încolăcindu-i talia Teresei cu braţele. Ea şi-a lăsat capul pe pieptul lui şi am văzut cum trăsăturile lui Jase se îndulcesc. Mda, eram un picuţ invidioasă şi pe Teresa. Eu n-am avut niciodată o relaţie serioasă. N-am avut parte de vreo ieşire cu băieţii pe vremea liceului. Cicatricea de pe faţă îmi era, pe-atunci, mult mai evidentă, astfel încât niciun machiaj miraculos n-ar fi putut s-o acopere... iar copiii de liceu, mda, puteau să se arate necruţători când venea vorba despre defecte extrem de vizibile. Şi chiar dacă ar fi fost cineva capabil să treacă peste asta, la cum arăta viaţa mea pe atunci, n-ar fi fost nici loc, nici timp, pentru o ieşire cu un băiat, darămite pentru o relaţie. Pe urmă, a fost Jonathan King. Îmi era coleg la orele de istorie, în anul întâi; un tip cu adevărat drăguţ, aşa că ne-am cuplat. Din raţiuni evidente, am ezitat să ies cu el atunci când mi-a propus, însă, fir-ar să fie, a insistat, iar eu, până la urmă, am zis da. Am ieşit împreună de câteva ori, relaţia noastră a înaintat, aşa că el, fiind un tip normal, a făcut o încercare cu mine într-o seară, când eram singuri în camera mea de cămin; eu aveam ridicola convingere că, din moment ce el putuse să treacă peste cicatricea de pe faţă, ar fi fost capabil să treacă peste orice altceva. Şi m-am înşelat.