Uitaţi-i cum mărşăluiesc în şir lung peste Tranebergsbro, cu soarele în
ochi şi capul plin de vise. Mamele îşi poartă copiii în braţe, îi împing în
cărucioare sau îi conduc ţinându-i de mână. Taţii n-au lănci şi săbii în

mâini, în schimb cară roboţi de bucătărie şi piese de mobilier ultra-
funcţionale. E posibil să şi cânte ceva. Internaţionala, poate. Sau un psalm
, în funcţie de dispoziţie. E mega-important. E nou. E ceva modern. De fapt, nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Locatarii au ajuns aici cu metroul. Cu maşina sau cu camionetele în care
îşi transportau mobila. Unul după altul. Ca un roi de furnici, au năvălit în
apartamentele lor gata finisate, cu lucrurile lor. Au aşezat totul în unghere
şi rafturi fabricate în serie şi şi-au grupat piesele de mobilier pe linoleum. Apoi au cumpărat câteva lucruri noi ca să umple golurile rămase. Când au terminat, au ridicat privirea şi au privit bucata de teren pe care
au primit-o de la stat. Apoi au ieşit pe uşile lor şi şi-au dat seama că
pământul fusese deja împărţit. Trebuiau să se mulţumească, deci, cu ce
aveau.