Credeam că ştiu ceea ce este iubirea. Credeam că o trăisem deja, credeam că trăisem tot ceea ce poate trăi un om obişnuit într-o poveste oarecare, atunci când, cu adevărat, am întâlnit iubirea. La început nu am recunoscut-o, pentru că, aveam să aflu mai târziu, habar nu aveam ce este şi cum poate fi. Nu bănuisem niciodată intensitatea trăirii, culoarea şi turbarea vârtejului de viață în care te aruncă o iubire adevărată, bucuria, explozia de vitalitate care însoțeşte iubirea, urmată de prăbuşirea în întunecimea fricii de a nu o pierde, nu trăisem niciodată amețeala dulce a înălţimilor energiei iubirii, dar nici coborârile sinucigaşe ale acestui montaigne russe care se petrece în interior. Astfel că am intrat în această aventură senin şi complet nepregătit. Au trecut câţiva ani. Cea mai tulburătoare, cea mai nebună, cea mai transformatoare poveste de dragoste pe care o cunosc, este povestea mea. 

Este o poveste despre transformare interioară şi despre vitalitate, despre spirit şi sexualitate, despre generozitate şi vulnerabilitate, despre putere şi curajul de a plânge, despre dezvăluire şi mângâiere, despre deschidere şi aventură, despre ego şi despre prăbuşirea lui, despre trecut şi despre spulberarea lui într-o clipă. Iubirea este despre conştienţă şi non-judecată, despre acceptare şi evoluție, despre abardonare şi încredere, despre prezenţă şi iertare. În ultimă instanță, iubirea este despre noi înşine, nu despre celălalt. 

A iubi este un dar enorm pe care ni-l facem nouă înşine. A iubi înseamnă a avea curajul să laşi toate măştile să cadă, înseamnă a te rupe de tot ceea ce ai crezut că eşti şi a rămâne fără nici o armură de protecţie, înseamnă uneori a face un singur pas înainte, cu ochii închişi, înseamnă ca în ciuda oricărui instinct de conservare, a oricărei experiențe pe care ai avut-o vreodată, să laşi toate armele jos, să deschizi braţele şi să-ți laşi inima neacoperită de nici o platoşă, goală, palpitândă, vulnerabilă. Am avut curajul să fac toate acestea. Nu ştiu cum. Poate că îngerii au fost lângă mine, poate că acesta era destinul meu. Important este ceea ce am descoperit, şi anume că ațunci când laşi armurile jos, atunci când eşti cel mai vulnerabil, atunci ceva se petrece, ceva miraculos, o transformare uriaşă de calitate a ființei interioare, şi vulnerabilitatea se transformă în putere. 

Atunci când te abandonezi iubirii, atunci când nu-ți mai pasă de nimic pentru că ceea ce se petrece în tine este prea arzător, atunci când laşi marele fluviu care hrăneşte universul să te ducă, atunci când nu te mai opui, ei bine, atunci toate armurile devin inutile şi în spatele lor nu mai rămâne decât inocența luminoasă a inimii radiante şi dintr-o dată înțelegi că toate armurile acelea, toate zalele, toate săbiile, toate strategiile pe care le-ai folosit vreodată pentru că-ţi era frică să nu fii rănit din nou şi din nou, toate acelea spun, nu erai tu însuți, nu erau decât nişte fiare în spatele cărora te-ai ascuns atât de mult timp, încât nici măcar nu mai ştiai că ai o inimă. Asta mi s-a întâmplat, din această cauză spun că a iubi este un dar enorm pe care ni-1 facem nouă înşine. Iubirea ne curăţă de arme şi oţeluri, de frica pe care noi am dobândit-o într-o mie de vieți, ne curăţă de fricile părinților noştri pe care le purtăm cu noi fără ca măcar să fim conştienţi, şi ne face să ne vedem în adevărata noastră lumină interioară. Iubirea ne dezvăluie cine suntem cu adevărat.