Treptele sunt treizeci şi şase, din piatră, şi bătrânul le urcă încet, cu băgare de seamă, aproape ca şi cum le-ar culege una câte una, ca să le împingă la primul etaj: el păstorul, ele animalele blânde. Modesto e numele lui. Serveşte în casa aceea de cincizeci şi nouă de ani, este deci oficiantul ei suprem. Ajuns la ultima treaptă se opreşte în faţa coridor larg care se deschide fără surprize în faţa privirii sale: în dreapta camerele închise ale Stăpânilor, cinci la număr, în stânga şapte ferestre, închise de obloane din lemn lăcuit. Au apărut de curând zorile. Bătrânul se opreşte, pentru că trebuie să ajungă la zi cu numerotarea sa. Înregistrează dimineţile în care a pus în mişcare casa, mereu în acelaşi fel. Adaugă deci un număr, care se pierde printre alte mii. Socoteala e vertiginoasă, dar nu-l tulbură: să oficieze dintotdeauna acelaşi ritual de dimineaţă i se pare logic pentru meseria lui, corect faţă de înclinaţiile sale şi tipic pentru destinul său. După ce şi-a trecut palmele pe stofa bine întinsă a pantalonilor – pe şolduri, sus pe coapse – îşi împinge puţin de tot capul înainte şi îşi reia drumul. Ignoră uşile Stăpânilor, dar când ajunge la prima fereastră, pe stânga, se opreşte să deschidă obloanele. Face asta cu gesturi încete şi precise. Le repetă la fiecare fereastră, de şapte ori. Doar atunci se întoarce pentru a aprecia lumina zorilor care intră în fâşii pe ferestre, îi cunoaşte fiecare nuanţă posibilă şi, în funcţie de consistenţa ei, ştie cum va fi ziua, poate să deducă uneori nuanţele promise