Cineva sună la uşă, dona Lucrecia se duse să deschidă şi, conturat în iluzoriu, având ca fundal copacii încovoiaţi şi încărunţiţi din Olivar de San Isidro, văzu căpşorul cu bucle aurii şi ochii albaştri ai lui Fonchito. Totul începu să se învârtească. 

— Mi-e foarte dor de tine, mamă vitregă, ciripi vocea pe care şi-o amintea atât de bine. Mai eşti supărată pe mine? Am venit să-ţi cer iertare. Mă ierţi? 

— Tu? Tu? agăţată de mânerul uşii, dona Lucrecia căuta să se sprijine de perete. Nu ţi-e ruşine să apari aici?

— Am fugit de la Academie, insistă copilul, arătându-i caietul de desen şi creioanele colorate. Îmi era foarte dor de tine, pe cuvânt. De ce eşti aşa de palidă? 

— Dumnezeule, Dumnezeule! Dona Lucrecia se împiedică şi se lăsă să cadă pe banca în stil colonial, aflată imediat lângă uşă. Îşi acoperi ochii, albă ca o coală de hârtie. 

— Să nu mori! strigă copilul, speriat. Şi dona Lucrecia simţea că i se face rău văzu cum silueta de copil păşeşte peste prag, închide uşa, cade în genunchi la picioarele ei, îi prinde mâinile şi i le frământă, buimac. — Să nu mori, nu leşina, te rog! Făcu un efort să-şi revină şi să-şi recapete controlul. Respiră adânc înainte de a vorbi. Rostea cuvintele încet, simţind că în orice moment ar putea rămâne fără voce: 

— N-am nimic, sunt bine. Ultimul lucru la care mă aşteptam era să te văd aici. Cum de ai îndrăznit? Nu te mustră conştiinţa? Încă în genunchi, Fonchito încerca să-i sărute mâna. 

— Spune-mi că mă ierţi, mamă vitregă, imploră. Spunemi, spune-mi! De când ai plecat casa nu mai este la fel. Te-am pândit de multe ori după ce ieşeam de la ore. Voiam să sun, dar nu am îndrăznit. Nu mă vei ierta niciodată? 

— Niciodată, spuse ea apăsat. Nu te voi ierta niciodată pentru ceea ce ai făcut, afurisitule. Insă, contrazicându-i cuvintele, ochii ei mari şi negri cercetau cu interes şi cu oarecare satisfacţie, poate chiar cu duioşie, dezordinea ondulată a acelui păr, vinişoarele albastre de pe gât, marginile urechilor care se iveau printre buclele aurii şi micul trup graţios, înghesuit în sacoul albastru şi pantalonul gri al uniformei. Nările ei respirau acel miros adolescentin de partide de fotbal, caramele şi îngheţată marca d’Onofrio, iar auzul ei recunoştea acele chiţăituri ascuţite şi inflexiunile vocii care îi răsunau în amintire. Mâinile donei Lucrecia se resemnară sub săruturile umede de păsăruică ale acelei guriţe: 

— Eu te iubesc mult, mamă vitregă, se smiorcăi Fonchito. Şi, chiar dacă nu crezi, şi tata te iubeşte. În acel moment apăru Justiniana, siluetă sprintenă de culoarea scorţişoarei, înfăşurată într-un halat înflorat, cu un batic pe cap şi un pămătuf în mână. Rămase stană de piatră în holul ce ducea către bucătărie.