Există un soi de fericire stranie atunci când ştii că viaţa ţi-e aproape de sfârşit, când decizia de a-i pune capăt devine o hotărâre fermă. Posibil să fie adrenalină. Posibil să fie uşurare. Dacă m-aş fi simţit mereu aşa, aş fi putut să mă urc pe munţi şi să alerg la maratoane. Acum, însă, e suficient cât să vreau să termin cu asta. Ar fi trebuit să te las în pace în acea primă noapte la bar. Dacă aş fi făcut-o, acum n-ai mai fi citit scrisoarea asta. Ţi-ai fi plimbat câinele sau te-ai fi uitat la televizor cu iubitul tău. Nu meritai să fii târâtă în rahatul meu şi în nici un caz nu meriţi durerea pe care sunt pe punctul să ţi-o pricinuiesc. Nu e vina ta. Timp de doi ani, ai fost singurul motiv pentru care am trăit. Îmi doresc să fi putut să-ţi ofer o eternitate. Eşti puternică şi curajoasă, iar într-o bună zi o să fii din nou bine. Te vei îndrăgosti şi deja îl urăsc pentru că o să fie un bărbat mai bun. Întro bună zi, vei fi din nou fericită. Te iubesc, Anna! Îmi pare rău!