Visam mâncare. Baghete crocante, cu miezul de un alb imaculat,
încă aburinde, abia scoase din cuptor, şi brânză cu gust minunat prelingâ
ndu-se spre buza farfuriei. Struguri şi prune brumării şi parfumate, aşeza
te morman în boluri, aroma lor răspândindu-se în aerul din jur. Tocmai v
oiam să întind mâna şi să iau una, când sora mea m-a oprit.
— Lasă-mă în pace, am murmurat. Mi-e foame.
— Trezeşte-te, Sophie.
Simţeam pe limbă gustul brânzei. Tocmai voiam să muşc din brâ
nza Reblochon întinsă pe un coltuc de pâine caldă şi apoi să vâr în gură
un bob de strugure. Deja îl simţeam în gură dulce ca mierea, deja aromel
e intense îmi gâdilau nările.
Numai că sora mea mă prinsese de încheietura mâinii şi nu-mi dă
dea voie. Farfuriile dispăreau, miresmele se estompau. Am întins mâna d
upă struguri, dar boabele au început să plesnească, asemenea unor baloa
ne de săpun.
— Sophie.
— Ce e?
— L-au luat pe Aurélien.
M-am întors pe o parte şi am clipit de câteva ori. Sora mea purta
pe cap o bonetă de bumbac, la fel ca mine, ca să-i ţină de cald. Chiar şi î
n lumina palidă a lumânării pe care o ţinea în mână, părea că i se scurses
e tot sângele din obraji şi mă privea cu ochii măriţi de spaimă.
— L-au luat pe Aurélien. La parter.
Mintea mea a început să se limpezească. De undeva de sub noi ră
zbăteau strigătele unor bărbaţi, glasurile lor stârnind ecouri în curtea de
piatră, şi auzeam găinile cotcodăcind în coteţ. În întunericul dens, aerul
vibra ameninţător. M-am ridicat în capul oaselor, strângându-mi halatul î
n jurul trupului şi m-am chinuit să aprind lumânarea de pe noptieră.
M-am împleticit până la fereastră şi am privit înmărmurită în curt
e, la soldaţii luminaţi de farurile maşinii în care veniseră, şi la fratele me
u mai mic, care-şi acoperea capul cu braţele, încercând să se ferească de
ploaia de lovituri date cu paturile puştilor.
— Ce se întâmplă?
— Au aflat de purcel.
— Poftim?
— Probabil că ne-a turnat monsieur Suel. Le-am auzit strigătele
din camera mea. Ameninţă că, dacă Aurélien nu le zice unde-i porcul, îl i
au cu ei.
— N-o să sufle un cuvânt, am spus eu.
Am tresărit amândouă auzind ţipătul fratelui nostru. Abia îmi mai
recunoşteam sora: arăta cu douăzeci de ani peste vârsta ei reală, adică do
uăzeci şi patru. Ştiam că aceeaşi spaimă se oglindea şi pe chipul meu. Er
a exact lucrul de care ne temuserăm.
— Cu ei e şi un Kommandant1. Dacă găsesc purcelul, o să ne are
steze pe toţi, mi-a şoptit Hélène, cu glasul gâtuit de spaimă. Ştii ce s-a în
tâmplat la Arras. O să facă din noi un exemplu. Ce se va întâmpla cu cop
iii?
Îmi roiau prin minte zeci de gânduri, teama că fratele meu ar pute
a vorbi îmi paraliza capacitatea de a judeca limpede. Mi-am înfăşurat un
şal în jurul umerilor şi m-am apropiat tiptil de fereastră, privind pe furiş î
n curte. Prezenţa unui Kommandant lăsa să se înţeleagă că nu era vorba
doar de nişte soldaţi beţi care-şi descărcau frustrările prin ameninţări şi l
ovituri: chiar aveam necazuri. Prezenţa lui însemna că ne făceam vinovaţ
i de un delict grav.
— O să-l găsească, Sophie. Nu le trebuie decât câteva minute. Pe
urmă...
Vocea surorii mele era stridentă din pricina fricii.
Mintea mi s-a înnegurat. Am închis ochii. Apoi i-am deschis din
nou.
— Du-te jos, am îndemnat-o. Insistă că noi n-am făcut nimic rău.
Întreabă-l pe Kommandant de ce se face vinovat Aurélien. Ţine-l de vorb
ă, distrage-i atenţia. Dă-mi puţin timp până să intre soldaţii în casă.
— Ce vrei să faci?
I-am strâns braţul cu putere.
— Du-te. Dar să nu le spui nimic, ai înţeles? Să negi absolut tot.
Sora mea a şovăit, apoi a alergat spre coridor, cu cămaşa de noap
te fluturând în urma ei. Nu ştiu dacă m-am mai simţit vreodată atât de si
ngură ca în acele câteva clipe, când spaima mă strângea de gât şi când so
arta familiei apăsa pe umerii mei. Am dat fuga în biroul tatei şi am scor
monit prin sertarele masivei mese de scris, azvârlind pe jos tot ce era înă
untru – tocuri vechi, bucăţi de hârtie, piese ale unor ceasornice stricate, v
echi facturi –, mulţumind lui Dumnezeu când în sfârşit am găsit ce căuta
m. Apoi am coborât în fugă scările, am deschis uşa de la pivniţă şi am să
rit două câte două treptele reci de piatră, atât de sigură pe mişcările mele
în întuneric încât aproape nu aveam nevoie de lumina pâlpâitoare a lumâ
nării. Am ridicat zăvorul greu al pivniţei cândva plină ochi de butoiaşe c
u bere şi vin bun, am dat deoparte unul din poloboacele goale şi am desc
his uşa vechiului cuptor de pâine din fier forjat.
Purceluşul încă mic a clipit adormit. S-a ridicat pe picioare, s-a ui
tat atent la mine din culcuşul lui de paie şi a grohăit uşor. Oare nu v-am s
pus de purceluş? Îl scăpasem când fusese rechiziţionată ferma lui monsie
ur Girard. Se rătăcise în tot haosul de atunci, ca un dar de la Dumnezeu,
îndepărtându-se de purceii încărcaţi în spatele unui camion nemţesc şi di
spăruse rapid sub fustele groase ale bunicii Poilâne. Săptămâni la rând îl
îngrăşaserăm cu ghindă şi cu resturi de mâncare, în speranţa că se va fac
e îndeajuns de mare ca să avem cu toţii nişte carne. De o lună încoace gâ
ndul la şoriciul crocant, la carnea fragedă, menţinuse moralul locatarilor
hotelului Le Coq Rouge2.
L-am auzit din nou, afară, pe fratele meu scoţând un ţipăt ascuţit,
apoi vocea surorii mele, grăbită şi disperată, întreruptă de replici aspre ro
stite de un ofiţer neamţ. Purceluşul mă privea cu ochi inteligenţi şi plini
de înţelegere, de parcă ar fi ştiut dinainte ce-l aşteaptă.
— Îmi pare rău, mon petit, am şoptit, dar nu există altă cale.
Apoi mi-am repezit mâna în jos.
Am ieşit de acolo în câteva secunde. O trezisem pe Mimi, spunân
du-i să vină şi ea, dar să-şi ţină gura. Copila văzuse atât de multe în ulti
mele luni, încât mă asculta fără crâcnire. A privit scurt în sus, spre mine,
apoi s-a dat jos din pat, ţinându-şi frăţiorul în braţe, şi m-a apucat de mâ
nă.