Nu mai erau alți supraviețuitori. Familiile care ajunseseră la locul catastrofei, acolo unde, în secolul al V-lea î.Hr., se prăbușise plafonul unei săli de banchet, scotoceau cu mâini neîndemânatice printre resturi, căutând obiecte ale celor dragi – inele, sandale, orice lucru care să le permită să-i identifice, pentru a-i înmormânta după cuviință. Cu câteva minute mai devreme, poetul grec Simonide din Ceos se ridicase pentru a declama o odă în onoarea lui Scopas, un nobil din Thessalia. În timp ce Simonide se așeza, un mesager l-a bătut pe umăr. Doi tineri călăreți îl așteptau afară, având pentru el vești ce nu mai puteau aștepta. Poetul s-a ridicat iar și a ieșit pe ușă. Chiar în clipa în care a trecut pragul, acoperișul sălii de banchet sa prăbușit într-un nor asurzitor de marmură spartă și de praf. Iar acum, înaintea ochilor lui se întindea un morman înfricoșător de moloz și de leșuri. Locul, care cu doar câteva momente înainte răsunase de râsete zgomotoase, era acum tăcut și plin de fum. Salvatorii începuseră să sape disperați prin clădirea prăbușită. Cadavrele pe care le scoteau dintre ruine erau atât de mutilate, încât nu mai puteau fi recunoscute. Nimeni nu știa cu siguranță nici măcar cine se aflase înăuntru. Astfel, o tragedie urma alteia. Apoi s-a întâmplat ceva remarcabil, ceva ce avea să schimbe pentru totdeauna modul în care oamenii își vor gândi memoria. Simonide și-a închis porțile simțurilor, ca să nu mai vadă haosul din jur, și a dat timpul înapoi, în mintea sa. Grămezile de marmură au redevenit stâlpi și fragmentele de friză distruse s-au reașezat la locul lor de deasupra. Cioburile de ceramică răspândite peste tot au redevenit vase. Așchiile de lemn ce ieșeau dintre ruine s-au transformat iar întro masă. Simonide i-a întrezărit pe toți participanții la banchet stând la locurile lor, îndreptându-se neștiutori spre catastrofa iminentă. L-a văzut pe Scopas râzând în capul mesei, a zărit un confrate poet care stătea vizavi de el ștergându-și farfuria cu un coltuc de pâine, apoi un nobil ce zâmbea cu trufie. Sa întors spre fereastră și i-a văzut pe mesageri apropiindu-se în grabă, ca și cum ar fi avut de transmis vești importante. Simonide a deschis ochii. Le-a luat de mână pe rudele disperate și, trecând cu atenție peste dărâmături, le-a dus, una câte una, la locurile acoperite de moloz în care stătuseră cei dragi. În acel moment, conform legendei, s-a născut arta memorării.