Introducere

 Îmi amintesc cum, în ziua în care împlineam zece ani, stăteam întinsă pe pat și, fiindcă atinsesem înălțimile inexorabile ale vârstei cu două cifre, mă gândeam că viața de adult era ispititor de aproape. Îmi imaginam că viața mea va arăta exact ca aceea a mamei: voi întâlni un bărbat, mă voi îndrăgosti, ne vom căsători, vom avea copii și gata, asta însemna să fii adult. Părea simplu. Părea că se va întâmpla de la sine. La o privire superficială, așa s-a și desfășurat viața mea. Am fost neobișnuit de norocoasă. Dar am și suferit, am pierdut oameni, chiar dacă na murit nimeni, ceea ce m-a obligat să mă schimb lăuntric pentru a mă adapta. Ulterior am parcurs schimbări: cele cinci căsătorii (toate cu același bărbat), multiplele relații pe care le-am avut cu fiecare dintre copiii mei, durerea și neputința în fața bolilor, ale mele și ale celor dragi mie, toate sfârșiturile și începuturile, încercările nereușite, toate străduințele și eșecurile. Nici măcar succesele nu au fost așa cum mi le imaginasem, chiar și ele au pretins un anumit proces de adaptare. Nu există o modalitate perfectă de a-ți trăi viața. Viața înseamnă schimbare. În teorie, știm cu toții asta, dar experiența directă este adesea mai complexă decât așteptările pe care le avem, întâlnirea cu aceasta lăsându-ne adesea temători, ba chiar paralizați. 

Și apoi presupunem că probabil facem noi ceva greșit. Schimbarea este un proces activ, care implică angajament și reziliență și ne cere să vedem adevăruri inconfortabile. Subestimăm cât de mult ne vom schimba chiar și în următorii zece ani, fără să mai vorbim de parcursul întregii vieți. Dacă ne-am fi gândit cu adevărat la efectul unora dintre alegerile noastre, le-am mai fi făcut? Probabil că nu. Din nefericire, schimbarea este și în rău, tot așa cum este și în bine. Când viața e grea, spunem „O să treacă şi asta“, sperând că așa se va întâmpla —, dar problema e că și atunci când viața e bună, ea tot trece, inevitabil. Adevărul dificil cu care trebuie să ne confruntăm este acela că doar moartea oprește schimbarea vieții. Un lucru e sigur: trebuie să ne adaptăm, pentru a ne dezvolta pe parcursul schimbării. Cercetările o demonstrează cu robustețe: cei care se străduiesc să rămână la fel, dând dovadă de rigiditate, au o probabilitate mai mare de a suferi atunci când li se impune schimbarea; acest lucru va limita capacitatea lor de a se bucura de viață și de succes. Pentru asta e nevoie de curaj. Toată lumea își dorește să evite disconfortul și nimeni nu așteaptă cu nerăbdare durerea pe care o poate aduce schimbarea. Am avut ocazia să observ, de nenumărate ori, modalitățile nelimitat de creative prin care anesteziem durerea, dar încercarea de a evita nefericirea nu face decât să agraveze și mai mult lucrurile. Durerea este agentul schimbării: dacă o împrejmuim cu ziduri, rămâne neatinsă și vie înăuntrul nostru, contaminând treptat celelalte sentimente. Ne adaptăm în timp ce pendulăm între trecut și viitor. Tendința noastră înnăscută de a merge înainte are o putere profundă, însă trebuie să încetinim, să creăm un spațiu între sinele nostru trecut și cel nou. În terapie, numim asta „vid fertil“, un timp de necunoaștere, o zonă neutră de incertitudine, inconfortabilă și chiar înnebunitoare. Dacă o blocăm, se prea poate ca în fiecare etapă a vieții noastre să reapară aceleași probleme. Dacă acceptăm durerea schimbării și dacă învățăm să ne adaptăm, vom avea energia și încrederea de a face pasul următor.