Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa. Așa răspund când mi se pune întrebarea. L-am întrebat pe fratele meu, care a predat filozofie la Oxford, Geneva și Sorbona, ce crede despre o asemenea afirmație, fără să-i dezvălui că îmi aparține. Mi-a răspuns printr-un singur cuvânt: „Siropos.“ Persoana de la care trebuie să încep este bunica din partea mamei, Nellie Louisa Scoltock, născută Machin. A fost profesoară în Shropshire până sa măritat cu bunicul, Bert Scoltock. Nu Bertram, nu Albert, Bert și nimic în plus: așa a fost botezat, așa i s-a zis în timpul vieții, așa a fost incinerat. Director de școală cu o anumită înclinație pentru activitățile mecanice: mai întâi a avut motocicletă cu ataș, apoi un Lanchester, iar, la pensie, a condus un Triumph Roadster, puțin prea provocator-sportiv, cu banchetă pentru trei persoane în față și două locuri mici în spate, utilizabile doar cu capota ridicată. Când i-am cunoscut eu, bunicii mei se mutaseră în sud, ca să fie aproape de singurul lor copil. Bunica mergea la Women’s Institute 1 , punea murături și conserve la sticlă, jumulea și frigea găinile și gâștele crescute de bunicul. Era minionă, aparent ferită de păreri dogmatice și avea încheieturi umflate, de om bătrân; oricum îi trebuia săpun ca să-și scoată verigheta. Garderoba lor era plină de haine tricotate în casă, bunicul preferând modelele cu opturi, mai masculine. Aveau întâlniri regulate la pedichiurist și făceau parte din acea generație sfătuită de dentiști să-și extragă toți dinții, deodată. Un ritual normal de trecere, pe atunci: dintr-un singur salt, de la o dentiție șubredă și ruinată la o garnitură de porțelan, la clămpănit și nesiguranță, la situațiile jenante în societate și la paharul cu spumă de pe noptieră. Trecerea de la dinți la proteză ni s-a părut, fratelui meu și mie, un eveniment nu numai grav, dar și obscen. Însă viața bunicii mele cunoscuse o altă schimbare enormă, la care nimeni nu făcea aluzie în prezența ei. Nellie Louisa Machin, fiică a unui muncitor într-o uzină chimică, fusese crescută în spiritul Bisericii Metodiste, în vreme ce familia Scoltock ținea de Biserica Anglicană. La un moment dat, la sfârșitul adolescenței, bunica își pierduse deodată credința și, în stilul temperat al istoriilor de familie, își găsise un substitut: socialismul. Nu am idee cât de puternică fusese credința ei religioasă sau care erau opiniile politice din familia ei; tot ce știu este că a candidat odată la un loc în consiliul local, ca socialistă, și a fost înfrântă. Până să o cunosc eu, în anii cincizeci, progresase, devenise comunistă. Se număra probabil printre puținii pensionari abonați la Daily Worker ai suburbiilor din Buckinghamshire și – după cum ne convingeam reciproc, frate-meu și cu mine – redirecționa fondurile domestice făcând donații Fondului de luptă al ziarului. La sfârșitul anilor cincizeci, s-a produs schisma chino-sovietică, iar comuniștii din lumea întreagă au fost nevoiți să aleagă între Moscova și Beijing. Pentru majoritatea credincioșilor europeni, decizia nu a fost dificilă; nici pentru Daily Worker, care primea atât fonduri, cât și directive de la Moscova. Bunica mea, care nu călătorise în viața ei în străinătate și trăia într-un distins cartier de bungalouri, a hotărât, din motive rămase nemărturisite, să-și lege soarta de cea a chinezilor. Am întâmpinat misterioasa decizie cu satisfacția profitului personal, de vreme ce, pe lângă Worker, primea acum și China Reconstructs, o revistă eretică, sosită cu poșta direct din îndepărtatul continent. Bunica îmi păstra timbrele de pe plicurile de culoarea biscuiților. Majoritatea păreau să omagieze realizările industriale – poduri, baraje de hidrocentrale, camioane ieșind de pe liniile de asamblare – sau, altfel, reprezentau diverse rase de porumbei zburând pașnic.