Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată. Poți să argumentezi – pe bună dreptate – că nu este o întrebare adevărată. Fiindcă nu avem de ales. Dacă am avea, atunci ar exista și întrebarea. Cum nu avem, ea nu există. Cine poate controla cât de mult iubește? Dacă poți s-o controlezi, atunci nu e iubire. Nu știu cum altfel ai putea să-i spui, dar iubire nu. Cei mai mulți dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viață – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate povești. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea. Dar iată și prima problemă. Dacă asta e singura ta poveste înseamnă că ai spus-o și ai tot spus-o cel mai des, deși ai făcut-o – ca în cazul de față – numai pentru tine. De aici și întrebarea următoare: oare repovestirile astea te aduc din ce în ce mai aproape sau te îndepărtează din ce în ce mai mult de cele întâmplate? Nu prea știu. Un mod de-a verifica ar fi dacă, pe măsură ce trec anii, ieși mai bine sau mai rău din poveste. Dacă ieși mai rău, s-ar putea să însemne că ești mai sincer. Există, pe de altă parte, pericolul să devii antieroic când privești în urmă: faptul că te arăți într-o lumină mai proastă decât cea reală poate fi o formă de laudă de sine. Așa că va trebui să fiu foarte atent. Mă rog, cu timpul, am învățat s-o fac. Sunt la fel de grijuliu acum pe cât eram de neglijent atunci. Sau poate c-am vrut să spun nepăsător. E cu putință ca un cuvânt să aibă două antonime? Perioada, locul, mediul social? Nu știu cât de importante sunt în poveștile despre iubire. Poate în zilele de demult, la clasici, unde se duc bătălii între iubire și datorie, între iubire și religie, între iubire și familie, între iubire și stat. Asta nu seamănă cu poveștile deatunci. Dar, dacă insistați, fie. Perioada: cu peste cincizeci de ani în urmă. Locul: la aproape douăzeci și cinci de kilometri sud de Londra. Mediul social: o zonă de oameni căpătuiți, cum li se spunea – nu c-aș fi cunoscut vreunul în toți anii mei acolo. Case fără pereți comuni, unele pe jumătate din lemn, altele cu acoperiș de țiglă. Garduri vii de lemn-câinesc, leandru și fag. Drumuri cu șanțuri de scurgere încă neîngreunate de linii galbene și parcări de reședință. Era pe vremea când puteai să te duci cu mașina la Londra și să parchezi aproape oriunde. Zona noastră de periferie era cunoscută sub simpatica denumire de „Satul“ și nu-i exclus ca tocmai asta să fi fost cu câteva decenii mai devreme. Acum ea avea o gară din care diverși bărbați în costum se duceau la Londra de luni până vineri, iar unii mai stăteau o jumătate de zi și sâmbăta.