Faptul că noi, oamenii, existăm este o pură întâmplare. Sau,
exprimat mai ştiinţific: fiinţarea noastră depinde de evoluţie, ceea
ce, în esenţă, înseamnă acelaşi lucru. Deoarece motorul evoluţiei
nu este nimic altceva decât întâmplarea – chiar dacă unora le stă
ca ghimpele în ochi teoria că noi şi cimpanzeii am proveni din
strămoşi comuni (ceea ce, de altfel, nu este deloc una şi aceeaşi
cu teza adesea auzită, că străbunii noştri ar fi fost maimuţe). La
fel li se pare de nepotrivită imaginea şi celor care ne consideră
ţelul sau – formulat pe cât de poetic, pe atât de îngâmfat –
încununarea creaţiei. Deşi teoria evoluţiei, aşa cum a fost
prezentată de Charles Darwin la mijlocul secolului al XIX-lea în
cartea sa Originea speciilor prin selecţie naturală, a fost admisă de
naturaliști, de majoritatea filozofilor şi chiar şi de o bună parte
dintre teologi, este în continuare greşit înţeleasă, tezele ei sunt în
continuare greşit interpretate. Când vorbim despre survival of the
fittest, nu înseamnă de fapt supravieţuirea celui mai puternic,
după ce îl execută sumar pe cel mai slab, ci a celui mai bine
adaptat – care ar putea să fie şi cel mai slab dintre ei. Aşa se face
că, pe termen lung, se impune acea fiinţă care se acomodează cel
mai bine în condiţiile de mediu respective, pe când cel mai puţin
adecvat dispare în termen mai scurt sau mai lung.
Să luăm un exemplu: undeva, într-un loc unde e cald şi grâul
creşte pe terenuri de culoare închisă, trăiesc iepuri bruni-roşcaţi.
Fiind bine camuflate, rozătoarele cad rareori victimă animalelor de
pradă, iar celelalte se pot înmulţi nestingherit. Cu timpul, clima
suferă modificări; deceniu de deceniu, sau poate secol de secol, se
face tot mai frig, ninge tot mai des, iar zăpada se topeşte tot mai
greu. O catastrofă, în ceea ce priveşte iepurii, cât se poate de uşor
de observat de la mare distanţă pe un teren de culoare deschisă,
mulţi fiind omorâţi şi mâncaţi de vulpi, vulturi şi alte carnivore.