Pe măsură ce creşteam, îmi dădeam seama că religia înseamnă mai mult decât teamă. Am citit vieţile sfinţilor, i-am citit pe poeţii metafizici, pe T.S. Eliot şi câteva din scrierile mai simple ale misticilor. Am început să mă simt mişcată de frumuseţea liturghiei şi, deşi Dumnezeu rămânea ceva îndepărtat, am simţit că puteam să ajung la el şi că viziunea ar transfigura întreaga realitate creată. Pentru a atinge acest ţel m-am înrolat într--un ordin religios şi, ca novice şi tânără călugăriţă, am aflat mult mai multe despre credinţă. M-am aplecat asupra apologeţilor, a scripturilor, a teologiei şi istoriei Bisericii. Am plonjat în istoria vieţii monahale şi m-am angajat într-o dezbatere minuţioasă a Regulamentului propriului meu ordin mănăstiresc, pe care a trebuit să-l învăţ pe dinafară. Ciudat totuşi, Dumnezeu apărea foarte puţin în toate acestea. Atenţia părea îndreptată asupra unor amănunte secundare şi asupra unor aspecte mai periferice ale religiei. M-am luptat cu mine însămi, în rugăciune, încercând să-mi silesc spiritul să-l întâlnească pe Dumnezeu, dar El rămânea fie diriguitor sever, care îmi observa fiecare încălcare a regulamentului, fie chinuitor de absent. Cu cât citeam mai mult despre revelaţiile sfinţilor, cu atât mă simţeam eu însămi mai neîmplinită. Eram nefericită să conştientizez faptul că puţina experienţă religioasă pe care o aveam fusese cumva plăsmuită de mine însămi în lucrarea asupra propriilor sentimente şi imaginaţii. Uneori, un sentiment de devoţiune era o reacţie estetică la frumuseţea cântului gregorian şi a liturghiei. 

Dar nimic nu mi se întâmplase cu adevărat, nimic care să fi venit dintr-o sursă de dincolo de mine. N-am avut niciodată viziunea lui Dumnezeu, aşa cum e descris de pro feti ţi mistici. Iisus Cristos, despre care vorbeam mult mai mult decât despre „Dumnezeu", mi se părea o figură pur istorică, strâns asociată cu antichitatea târzie. Am început să am şi grave îndoieli despre unele doctrine ale Bisericii. Cum putea cineva să ştie sigur că omul Iisus fusese Dumnezeu întrupat şi ce însemna o astfel de credinţă? 

Ne învăţa cu adevărat Noul Testament doctrina elaborată - şi care se contrazicea foarte tare - a Treimii, sau era şi aceasta, ca atâtea alte elemente ale credinţei, o creaţie a unor teologi care trăiseră la câteva secole după moartea lui Cristos din Ierusalim? În cele din urmă, cu regret, am părăsit viata religioasă şi, odată eliberată de povara de a mă simţi neîmplinită şi incompatibilă, am simţit cum credinţa me.r în Dumnezeu se stinge încet. Nu avusese niciodată o influenţă asupra vieţii mele, deşi făcusem tot ce-mi stătuse în puteri pentru a-i înlesni această influenţă. Acum, că nu mă mai simţeam atât de vinovată şi neliniştită în privinţa lui, devenise ceva prea îndepărtat pentru a mai fi o realitate. Dar interesul meu pentru religie exista în continuare şi am realizat o serie de programe de televiziune despre istoria de început a creştinătăţii şi natura experienţei religioase. Cu cât aflam mai multe despre istoria religiei, cu atât îndoielile mele iniţiale apăreau mai justificate. 

Doctrinele pe care le acceptasem fără să le pun la îndoială în copilărie erau cu adevărat opera omului, construite de-a lungul vremii. Ştiinţa părea să se fi dispensat de Dumnezeul Creator iar învăţaţii care studiau Biblia dovediseră că Iisus n-a susţinut niciodată că ar fi de natură divină. Suferind de epilepsie, avusesem frânturi de viziuni care ştiam că sunt doar un accident neurologic: oare viziunile şi revelaţiile sfinţilor nu fuseseră şi ele de esenţă pur ment;ilă? Dumnezeu părea o aberaţie, ceva ce fusese depăşit de specia umană.