Ca orice mistic autentic, Simone Weil se teme cel mai tare de misterul fals. Se temede substitutele transcendentei pe care ființafinită le-ar putea produce (şi le şi producefără încetare). A refuzat de aceea cu o pasionată încăpăţânare să își pună „problema lui Dumnezeu" până în clipa când, în1938, curând după săptămâna pascală petrecută la Solesmes, nu a fost cotropită interior de prezența unui mister incontestabil,imposibil de fabricat, neomenesc. E un eveniment spiritual pe care îl va menţionadeseori pentru a marca distincţia, uriaşă,inefabilă, între calitatea naturalului şi cea a supranaturalului. Evenimentul acela a confirmat atitudineareligioasă implicită, pe care o avusese, spune ea, încă din adolescenţă.2 El i-a transformat toată viaţa de până atunci: ceea ce fusese rezervă de principiu față de supranatural, din spaimă intelectuală de iluzie,s-a dovedit a fi fost aşteptare eficace a misterului care, întrupat în persoana christică,i-a atins, dincolo de orice dubiu, sufletul.

De atunci înainte, în cei cinci ani care îi mairămăseseră, Simone Weil a cercetat cu о fervoare aproape furibundă marile tradiţiispirituale, le-a interpretat în cheie foartepersonală, a produs o „metafizică religioasă. "3 Tot acest travaliu nu a fost, în mare parte, decât elaborarea filozofică şi spirituală a evenimentului menţionat şi a radiației lui. Fiindcă, pentru Simone Weil, ca şipentru filozoful care coboară din nou în peşteră, întâlnirea directă cu lumina nu îşi confirmă calitatea şi nu se verifică decât prinaplicarea luminii care ţi-a inundat ochii asupra lucrurilor constatabıle, dificile, oраcе,finite, „grele" ale imediatului.4 Lumina aceasta te face să vezi în fiecare lucru naturalrădăcina supranaturală secretă care îl întemeiază. Lumina aceasta restituie sfereinaturalului transparenţa.