Cam pe la începutul anului 1944, spionajul german aduna dovezi despre masive concentrări de trupe în sud-estul Angliei. Avioanele de recunoaştere au fotografiat cazărmi, aerodromuri şi flotile în golful Wash; generalul George S. Patton apărea în inconfundabilii săi pantaloni de călărie (de culoare roz), plimbându-şi buldogul alb; s-au semnalat „explozii” pe liniile de emisie radio, schimburi de mesaje între regimentele din zonă. Informaţiile transmise de spionii germani din Marea Britanie confirmau toate aceste semnale. Bineînţeles, nu era vorba de nici o armată. „Navele” erau imitaţii de cauciuc şi cherestea, cazărmile erau tot atât de adevărate ca decorurile de film. Patton nu avea nici măcar un singur om în subordine; semnalele radio nu aveau nici o noimă, iar spionii erau agenţi dubli. Scopul diversiunii consta în păcălirea inamicului care trebuia să se pregătească pentru o invazie prin Pas de Calais. Debarcarea plănuită în Normandia, pe 6 iunie 1944, urma să fie o surpriză. Era înşelătoria secolului şi friza imposibilul. Mii de oameni au fost implicaţi efectiv în realizarea acestei farse. Ar fi fost de-a dreptul un miracol ca nici unul dintre spionii lui Hitler să nu afle nimic despre ea. Au existat oare astfel de spioni? În acele zile toţi se credeau înconjuraţi, din toate părţile, de „oamenii din coloana a cincia”1. După război s-a răspândit legenda că MI52 reuşise să captureze întreaga reţea încă de la Crăciunul anului 1939.

De fapt fuseseră foarte puţini şi, într-adevăr, MI5 i-a prins aproape pe toţi. Era de ajuns unul singur... Este cunoscut că germanii au observat semnalele pe care trebuiau să le vadă în Anglia de Est. La fel, se ştie că au mirosit minciuna şi s-au străduit din răsputeri să afle adevărul. Până aici, a fost istorie. Ce urmează este ficţiune. Cu toate acestea, nu ne putem împiedica să ne gândim că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla cu adevărat.