Pentru prima dată în viața lui, cuvintele refuză să vină. Stă întins pe pat, rezemat de o grămadă de perne de creton, al căror imprimeu încâlcit, cu trandari cățărători, amintește vag de salonul de primire al unei mari cucoane din sud. Fiecare dintre noi s-a gândit, la un moment dat, că undeva, sub exteriorul său de pitic cocoșat, se ascunde o matroană ranată din New Orleans, rușinată de grosolănia trupului gazdei sale. Privirea îi e pironită pe foaia de hârtie din fața lui, dar gândurile îi sunt în altă parte. La termene-limită pe care nu le-a onorat, la sume primite în avans, deja cheltuite. La prespapierul Fabergé pe care tocmai l-a achiziționat la o licitație, și care își schimbă nuanța când lumina trece prin el, tonurile de citrin amintindu-i de legumele miniaturale ale lui Babe, acei morcovi minusculi, adorabili, care nu cresc prea mult. La cele opt sute de pagini de minciuni pe care le-a spus sau nu, depinde de persoana pe care o întrebi. Depinde de ceea ce a spus și cui. Cu toate lăudăroșeniile lui, hârtia – răsucită în jurul tamburului de la mașina de scris Smith Corona, așezată pe burta lui proeminentă – e stearpă. Mormanul de foi liniate, de un galben luminos, acoperite neglijent cu mâzgălelile lui ca de păianjen, e tot o dovadă a unei încercări eșuate. Întinde mâna după o scrumieră plină cu țigări fumate pe jumătate și își ia pachetul de True – marcă al cărei nume jură că a fost inspirat de el. Tremură în timp ce își aprinde una, astfel că acăra pâlpâie înainte ca el să tragă nicotina în plămâni. Își trece o mână prin părul n, un gest din vremuri apuse, când un ciuf de păr des și blond precum mătasea de porumb îi cădea pe frunte. Bretonul, la fel ca multe alte lucruri, a dispărut de mult; a rămas doar gestul reex care să ne amintească de băiatul cu păr bălai pe care l-am adorat cândva. Un băiat răsfățat, căruia și acum, după ce a trecut de mult de vârsta mijlocie, i se face pe plac, grație geniului său de necontestat. În pijamaua lui în carouri madras și jerseul roz jerpelit, copilul-minune, acum îmbătrânit, nu prea mai seamănă cu o celebritate literară, și mai puțin cu un rechin social, așa cum este perceput de public. Singur în camera întunecată, lipsit de acea vervă ostentativă, el arată exact așa cum este de fapt – „doar un țânc demn de dispreț din Monroeville, Alabama, care face pe el de frică, la fel ca întotdeauna“. (Cuvintele lui, nu ale noastre.) În multe privințe, Tiny Terror 1 este același băiețaș care plângea în hohote când Mama lui îl lăsa încuiat în moteluri mizere, în timp ce ea ieșea pe furiș cu iubiții. Lillie Mae, cea care și-a schimbat numele ei provincial și insigniant cu unul mai exotic, „Nina“ 2 – încă un gest de distanțare față de rolul pe care nu și l-a dorit niciodată: acela de mamă pentru copilul ăla liliputan, bizar, cu păr ca de zăpadă, față respingătoare și voce de fetișcană, copilul a cărui ciudățenie îi repugna. Stătea, ne-a povestit el, pe „Marele-Pat“, cu degetele dolofane lipicioase de la zahărul din punga de gogoși pe care o primise ca să tacă. În timp ce mesteca, o privea cercetător cu ochii lui mari reliefați pe chipul angelic. Ea însăși era doar o copilă 3 și, cum stătea el așa în fund, rezemat de perne, dacă n-ar molfăit din acea bucată de aluat prăjit, ar putut luat drept păpușa ei – și nu ceea ce era de fapt, adică monumentala ei greșeală. Un prunc viu, pe care nu și l-a dorit niciodată și de care voia să scape măcar pentru câteva ore, în încercarea de a salva ce se mai putea din dezastrul ăsta care devenise viața ei.