Aceste cuvinte răsunară în văzduh deasupra uriaşei întinderi de apă a Pacificului în ziua de 23 martie 1865, către ora patru după-amiază. Fără îndoială că nimeni n-a uitat îngrozitoarea vijelie dezlănţuită la mijlocul echinoxului din acel an, dinspre nord-est, şi în timpul căreia barometrul a scăzut până la 710 milimetri. Uraganul a bântuit fără întrerupere de la 18 până la 26 martie. A pricinuit pagube deosebit de mari în America, Europa şi Asia, pe o zonă de 1800 mile, ce străbătea oblic ecuatorul, întinzându-se de la a 35-a paralelă nordică până la a 40-a paralelă sudică. Oraşe dărâmate, păduri dezrădăcinate, ţărmuri pustiite de munţi de apă, care se năpusteau ca puhoaiele în timpul fluxului, sute de vapoare aruncate la mal, aşa cum anunţa agenţia Veritas, regiuni întregi devastate de trombele care sfărâmau totul în calea lor, mii de oameni ucişi pe uscat sau înghiţiţi de mare; acestea au fost semnele lăsate de îngrozitorul uragan.

A depăşit cu mult ravagiile uraganelor care au pustiit atât de îngrozitor Havana şi Guadelupa, unul la 25 octombrie 1810, celălalt la 26 iulie 1825. Ori, chiar în clipa în care atâtea catastrofe se produceau pe uscat şi pe mări, o dramă, nu mai puţin impresionantă, se desfăşura în văzduhul răscolit. Într-adevăr, un balon, purtat ca o minge în vârful unei trombe, străbătea spaţiul cu o viteză de 90 de mile pe oră1 , prins în vârtejul coloanei de aer. El se îmvârtea de parcă ar fi fost prins de un adevărat vârtej aerian. Dedesubtul extremităţii de jos a balonului se legăna o nacelă. În ea se găseau cinci călători, care abia se desluşeau în mijlocul aburilor groşi, amestecaţi cu apă pulverizată, ce se târau la suprafaţa oceanului. De unde venea acest aerostat care părea o adevărată jucărie căzută pradă groaznicei furtuni? Din ce parte a lumii pornise el? Fireşte că nu se înălţase în toiul uraganului care bântuia de cinci zile şi ale cărui semne prevestitoare se văzuseră în ziua de optsprezece.

Dacă socoteai că balonul nu putuse străbate mai puţin de 2000 de mile în timp de 24 de ore, s-ar fi putut crede că el venea de foarte departe. Oricum, călătorii nu puteau să măsoare în nici un fel drumul străbătut, lipsindu-le orice punct de orientare. Şi ciudat lucru, deşi târâţi în mijlocul furtunii, nu-i simţeau totuşi violenţa. Înaintau în spaţiu descriind o mişcare de rotaţie, fără ca vreunul din călători să simtă măcar că se învârtesc în aer, sau că se deplasează în direcţia orizontală, deoarece le era cu neputinţă să străbată cu privirea pâcla groasă care se aduna sub nacelă. De jur împrejur, numai ceaţă. Şi atât de deşi erau norii, încât nu era nimeni în stare să-şi dea seama dacă e zi sau noapte. Câtă vreme balonul plutise la mare înălţime, nici o rază de lumină, nici un zgomot din ţinuturile locuite de oameni, nici chiar mugetul oceanului nu putuse desigur să străbată până la ei prin această imensitate întunecată. Numai coborârea bruscă le dezvăluise primejdia care-i ameninţa, plutind deasupra valurilor.

Totuşi, uşurat de obiectele grele, muniţii, arme, provizii, balonul se înălţase din nou spre păturile superioare ale atmosferei, atingând o înălţime de 4500 de picioare. Dându-şi seama că plutesc deasupra valurilor mării şi socotind că era mai puţin periculos să înfrunte primejdia înălţimilor decât să navigheze în apropierea mării, călătorii aruncaseră peste bord, fără cea mai mică şovăire, chiar obiectele cele mai necesare şi căutau să nu mai piardă nimic din gazul fluid, acest suflet al aparatului, care-i menţinea deasupra abisului. Călătorii petrecură noaptea în prada unei îngrijorări care cu siguranţă că ar fi doborât pe alţi oameni cu firi mai puţin rezistente. Apoi se făcu iar ziuă şi o dată cu venirea ei se observă o tendinţă de slăbire a uraganului. Încă din primele ceasuri ale zilei de 24 martie, s-au ivit unele semne ce prevesteau că vremea se va mai linişti. O dată cu zorile, norii au prins să capete forme mai desluşite, începând să se ridice în înaltul cerului. În câteva ore, tromba se lărgi şi se rupse. Vântul trecu de la uragan la vijelie, adică iuţeala cu care se mişcau păturile atmosferice scăzu la jumătate. Era încă ceea ce marinarii numesc „un vânt de trei pânze”, totuşi, ameliorarea tulburărilor intervenite în elementele naturii era foarte mare.