Nimeni nu vorbește despre anul de grație. Este interzis. Ni se spune că putem ademeni bărbați maturi din paturile lor, că-i putem face pe băieți să-și piardă mințile și pe neveste să înnebunească de gelozie. Ei cred că însăși pielea noastră emite un afrodiziac puternic, esența tare a tinereții, a unei fete pe punctul de a deveni femeie. De aceea suntem alungate în cel de-al șaisprezecelea an de viață, ca să ne eliberăm magia în sălbăticie înainte să ni se îngăduie să ne întoarcem la civilizație. Dar eu nu mă simt puternică. Nu mă simt magică. Deși este interzis să vorbim despre anul de grație, asta nu m-a împiedicat să caut indicii. O vorbă greșită între îndrăgostiți pe pajiște, o poveste de culcare înfricoșătoare care nu pare deloc o poveste, priviri fugare cuibărite în golurile glaciale dintre amabilitățile schimbate între femei la piață. Dar nu trădează nimic. Adevărul despre anul de grație, despre ceea ce se întâmplă în acel annălucă, se ascunde în lamentele subțiri care plutesc în jurul lor atunci când cred că nu le privește nimeni. Dar eu privesc mereu. Un șal alunecă, iar luna plină luminează cicatricele de pe umeri. Degete bântuite care crestează ușor heleșteul, privind cum ondulațiile se estompează și se întunecă. Privesc parcă la milioane de kilometri depărtare. Uluite. Îngrozite. Înainte credeam că aceasta era de fapt puterea mea magică: să văd lucruri pe care alții nu le vedeau, lucruri pe care nu voiau nici măcar să le recunoască față de ei înșiși. Dar tot ce trebuie să faci e să deschizi ochii. Ai mei sunt larg deschiși.