Primată în pădure 

Nimănui nu-i place Washington D.C. Nici măcar celor care-l iubesc nu le place. Climă groaznică, trafic şi mai şi: un oraş american obişnuit de mărime medie cu blocaje de circulaţie, în care clădirile federale albe cu forme pline nu îmbunătăţesc cu nimic situaţia. Mai degrabă îi atrag pe toţi politicienii şi turiştii, pe cei care fac lobby, pe diplomaţii, refugiaţii şi pe toţi ceilalţi care vin din altă parte, adeseori din motive suspecte, iar după aceea îşi petrec timpul creând aglomeraţie pe străzi şi ocupând mai mult decât li s-ar cuveni din atenţia publicului, cu vorbăria nesfârşită despre oraşul lor inexistent de pe deal, în timp ce ignoră oraşul real în care se află. Gustul neplăcut al acestei ipocrizii nu poate fi îndepărtat nici cu mâncarea şi băutura de la un milion de restaurante dintre cele mai fine. Nu – bastion al guvernului mondial, trezorerie încuiată a Băncii Mondiale, fortăreaţă ce găzduieşte sediul central al poliţiei mondiale; Roma în vremea pâinii şi circului – nimănui nu poate să-i placă aşa ceva. Aşadar, era normal ca atunci când diluviul se abătuse asupra oraşului, făcând prăpăd şi lăsând capitala bolborosind în arşiţa lividă a unui mai umed şi murdar de noroi, să existe diverse reacţii exterioare, ale căror subtext fusese însă ceva de genul: HA, HA, HA. Asta pentru că mulţi oameni din toată lumea considerau că se făcuse cumva dreptate. 

Capitala lumii, devastată; cum să nu-ţi facă plăcere aşa ceva? Se spusese, desigur, ce se spunea de regulă de către părţile care aveau obiceiul s-o spună. Zonă calamitată, ajutoare de urgenţă, pericol de epidemie, refacere imediată, mândria naţiunii etc. Cum oraşul era capitala lumii, preşedintele insista ferm că era de datoria patriotică a fiecăruia să contribuie la reconstrucţie, dând dovadă de curaj şi neclintire în faţa a ceea ce el numea „acest act de terorism climatic”. „De acum înainte,” continuase preşedintele, „ne aflăm în stare de război cu natura. Vom munci până când vom fi reclădit acest oraş mai bine decât era înainte.” Adevărul fie spus, încă de pe vremea lui Reagan, aripa conservatoare (sau dominantă) a Partidului Republican venea la Washington cu scopul declarat de a distruge guvernul federal. Membrii săi discutaseră despre „înfometarea bestiei” dar, la o adică, mergea şi inundarea. Erau flexibili, iar pentru ei contau rezultatele. 

Cum ar fi putut guvernul american să continue să-şi împovăreze cetăţenii dacă centrul său de operaţiuni fusese devastat? Ar fi trebuit să ducă o adevărată luptă numai ca să revină la normal! Inundaţiile fuseseră, evident, o pedeapsă pentru îndrăzneala de a pune impozit pe venit şi de a pretinde că naţiunea era una seculară. Nu puteai să nu te gândeşti la Sodoma şi Gomora, la profeţiile din Cartea Revelaţiilor şi aşa mai departe. Între timp, cei aflaţi la capătul opus al spectrului politic nu vărsaseră prea multe lacrimi din cauza dezastrului. Ca lovitură dată imperiului galactic drept în inimă, era greu să regreţi că se petrecuse. Ar fi putut stânjeni pentru o vreme casta conducătoare, s-ar fi putut să o facă să recunoască faptul că, probabil, sistemul său economic schimbase clima şi că aceasta era numai prima din multele consecinţe catastrofice. Dacă Washingtonul era întâmpinat cu un refuz acum când implora ajutor, acest tratament nu era decât cel pe care el îl aplicase de fiecare dată în trecut victimelor mediului. Natura râde la urmă, dreptate poetică, fără avantaje, ce semeni, aia culegi, ticăloşi bogaţi şi aşa mai departe. 

Astfel, inundaţiile fuseseră pe placul ambelor tabere. Iar în zilele care le urmaseră, Congresul arătase clar prin voturile sale, dacă nu şi prin cuvinte, că nu avea de gând să aloce suma de bani necesară readucerii lucrurilor la normal. Spunea că trebuie făcut, ordonase să se facă, dar nu oferise şi finanţare. Oraşul trebuia aşadar să-şi pună speranţele fie întrun District Columbia sărăcit, care ştia deja atât de bine cum stă treaba cu „mandatele nefinanţate” emise de Congres{1} încât ajunsese să pună vreme de ani de zile sloganul „Impozit fără reprezentare”{2} pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor, sau în agenţiile guvernamentale însărcinate cu oferirea de ajutor în caz de dezastru, ca FEMA sau Corpul Inginerilor Militari şi alte instituţii de la care se putea aştepta asistenţă, dar numai în cadrul îndatoririlor (şi bugetelor) lor normale.