Prolog. 1982

 Pentru ea, unele familii erau – cum să le spunem – ca parcurile bine îngrijite, cu borduri pline cu narcise și copaci cu coroane uriașe, la umbra cărora te poți ascunde de soarele dogoritor al verii. Alte familii, și asta o știa din proprie experiență, erau precum câmpurile de bătălie, însângerate și întunecate, pline de șrapnel și membre împrăștiate. Deși avea doar șaptesprezece ani, Jolene Larsen știa multe despre război. Crescuse în mijlocul unei căsnicii care mergea prost. De Sfântul Valentin era cel mai rău. Atmosfera de acasă era mereu tensionată, însă exact când venea această sărbătoare, iar la televizor rulau reclame pentru flori, ciocolate și inimioare roșii în staniol, dragostea devenea o armă în mâinile nepăsătoare ale părinților ei. Totul începea cu băutura, bineînțeles. Mereu băutura. Pahare pline cu whisky, care se umpleau, iar și iar. Aceasta era însă doar deschiderea. Urmau țipetele și plânsetele, apoi lucrurile zburau prin casă. Ani buni, Jolene își tot întrebase mama de ce n-o luase ca să fugă împreună de tatăl ei, în toiul nopții. Răspunsul mamei era mereu același: „Nu pot, îl iubesc“. 

Uneori plângea când rostea aceste teribile cuvinte, alteori amărăciunea ei devenea mult mai palpabilă, însă până la urmă, nici nu mai conta cum o spunea. Conta doar realitatea tristă a unei iubiri neîmpărtășite. Jos, cineva țipă. „Probabil mama.“ Apoi se auzi un trosnet – ca și cum ceva mare se izbise de perete. O ușă trântită zgomotos. „Probabil tata.“ Ieși furios din casă, trântind ușa în urma lui. Avea să se întoarcă până mâine sau poimâine sau când i s-or termina banii. Avea să se întoarcă furișându-se prin bucătărie, treaz și plin de remușcări, mirosind a băutură și a țigări. Mama se va repezi să-l ia în brațe, suspinând: „Of, Ralph... m-ai speriat... 

Îmi pare tare rău, te rog mai dă-mi o șansă, știi doar cât de mult te iubesc... “ Jolene se îndreptă către dormitorul ei cu tavan în pantă atât de abruptă, încât trebuia să plece capul, ca să nu se lovească de bârnele din lemn. În camera ei era o singură sursă de lumină – un bec care atârna din tavan, ca ultimul dinte din gura unui bătrân, șubred și gata oricând să cadă. Deschise ușa, ascultând. „E gata, oare?“ Se strecură în jos pe scara îngustă, auzind cum treptele gemeau sub greutatea ei. Își găsi mama în sufragerie, întinsă pe canapea, cu o țigară Camel aprinsă, atârnându-i între buze. Din țigară se scurgea cenușă, care i se așternea în poală. Rămășitele scandalului erau toate împrăștiate pe podea: sticle și scrumiere sparte și cioburi din plin. În urmă cu câțiva ani, Jolene ar fi încercat s-o aline pe mama ei. Prea multe asemenea nopți își spuneau însă cuvântul. Acum o enerva întreaga situație, ostenită de mariajul dramatic al părinților ei. Nimic nu se schimba și Jolene era de fiecare dată nevoită să curețe mizeria lăsată în urma lor. Își croi drum printre cioburi și îngenunche alături de mama ei. – Pe asta dă-o la mine, spuse obosită și stinse țigara aprinsă în scrumiera de pe podea. Mama ridică spre ea doi ochi triști și obrajii brăzdați de lacrimi: – Cum să trăiesc fără el? Și ca un răspuns, ușa se deschise larg. Răcoarea nopții pătrunse în cameră, aducând cu ea un iz de ploaie și de pini. 

– S-a întors! Mama o dădu la o parte pe Jolene și fugi spre bucătărie.