Dr. Bloom aștepta răbdătoare un răspuns. Meghann Dontess se lăsă pe spate pe scaunul ei și își studie unghiile. Era timpul pentru o manichiură, ba chiar trecuse deja timpul pentru o manichiură. – Încerc să nu simt prea mult, Harriet. Știi asta. Sunt de părere că mă împiedică de la a mă bucura de viață. – De asta vii să mă vezi în fiecare săptămână de patru ani? Pentru că te bucuri atât de tare de viață? – Nu aș face observația asta dacă aș fi în locul tău, nu pune capacitățile tale de psihiatru într-o lumină bună. Știi, e absolut posibil să fi fost perfect normală când te-am întâlnit și tu să mă fi făcut de fapt nebună. – Iarăși folosești umorul drept scut. – Mă flatezi, nu a fost o replică amuzantă. Harriet nu zâmbi. – Te consider rar amuzantă. – Mi-ai distrus visurile de a deveni comediantă. – Haide să vorbim despre ziua în care tu și Claire ați fost despărțite. Meghann se fâțâi deranjată în scaun. Fix când avea nevoie de un răspuns isteț nu îi venea nimic în minte. Știa ce căuta să afle Harriet, iar Harriet știa că Meghann era la curent. Dacă nu răspundea, întrebarea avea să fie pusă, pur și simplu, din nou. – Despărțite. Un cuvânt frumos, curat. Detașat. Îmi place, dar subiectul acela e închis. – E interesant că menții o relație cu mama ta, dar te distanțezi de sora ta. Meghann ridică din umeri. – Mama e actriță. Eu sunt avocată. Nu ne deranjează prefăcătoria. – Ce vrei să spui? – Ai citit vreodată un interviu de-al ei? – Nu. – Le spune tuturor că am avut o viață foarte săracă și tristă, dar plină de iubire. Ne prefacem că ăsta e adevărul. – Trăiați în Bakersfield când s-a încheiat prefăcătoria vieții triste dar pline de iubire, nu-i așa? Meghann tăcu. Harriet o manevrase înapoi către subiectul dureros ca pe un șobolan printr-un labirint. Harriet continuă: – Claire avea nouă ani. Îi lipseau mai mulți dinți, dacă îmi amintesc bine, și avea probleme cu matematica. – Stop. Meghann își încleștă degetele pe brațele de lemn elegant ale scaunului. Harriet se uită drept la ea. Privirea ei era calmă pe sub arcada neîmblânzită a sprâncenelor ei negre. O pereche de ochelari mici și rotunzi îi accentuau ochii. – Nu da înapoi, Meghann. Progresăm. – Dacă mai progresăm mult, o să am nevoie de o ambulanță. Ar trebui să vorbim despre cabinetul meu. E motivul pentru care vin la tine, știi? Tribunalul pentru Familie e o oală sub presiune. Ieri am avut un tată de doi bani care a apărut într-un Ferrari și apoi a jurat că era falit, tâmpitul. Nu voia să plătească pentru școlarizarea fiicei lui. Ghinionul lui că i-am filmat sosirea. – De ce mă tot plătești dacă nu vrei să discutăm despre adevărata cauză a problemelor tale? – Am dificultăți, nu probleme. Și nu are nici un rost să cotrobăim prin trecut. Aveam șaisprezece ani când s-au întâmplat toate astea. Acum am fantastica vârstă de patruzeci și doi. E timpul să trec peste. Am făcut ceea ce trebuia, nu mai contează. – Atunci de ce mai ai coșmarul? Meghann trase de brățara de la firma David Yurman pe care o avea pe încheietură.