M-a sunat după opt ani. I-am recunoscut imediat vocea. Nici n-a apucat bine să spună „Alo?“, că l-am şi întrebat unde e. A tăcut. Opt ani. Nu-i puţin. Dacă ar fi să-i împart în ore, aş ajunge la un număr greu de imaginat. Ziceam că sunt opt ani, dar şi cu opt ani înainte, când lucruri de care acum nu-mi mai amintesc ne prilejuiau întâlnirea în grup, fiecare privea în altă parte şi doar la plecare ne strângeam mâna pe fugă. Şi asta era tot. Nu-mi amintesc unde s-a întâmplat, dar era într-o noapte de vară, în faţa unei scări abrupte dintr-un cotlon ascuns al ora - şului. Am mers înspre el şi l-am luat de mână. Probabil că în apropiere era un magazin de fructe, căci în aerul umed plutea un miros ca acela pe care îl simţeam când muşcam dintr-o prună. Aşa mi-am luat eu la revedere, ţinându-l de mână pen - tru o clipă. Era perioada în care, indiferent ce ar fi crezut el, ceea ce aş fi vrut eu să-i spun rămânea ascuns în sufletul meu ca o perlă. Nu puteam să-i spun „Pa!“ sau „La revedere!“. Sim - ţeam că, dacă aş fi deschis gura şi aş fi rostit un cuvânt, toate lucrurile nespuse l-ar fi urmat într-o revărsare de neoprit, ca aceea a unor mărgele înşirate pe o aţă care se rupe. Nu îmi era uşor să ştiu că nu mă puteam controla când îmi aminteam de zilele acelea în care ne ajutaserăm unul pe altul să creştem şi să devenim mai profunzi, dar am afişat o mină total detaşată. N-aş fi vrut să distrug amintirea acelor zile în care ne căutam şi ne bizuiam unul pe altul.

Nici azi, nici acum opt ani, timpul n-a fost îngăduitor cu ni - meni. Îşi urmează netulburat cursul. În clipa în care l-am în - trebat cu nepăsare „Unde eşti?“, în ciuda faptului că nu ne-am mai auzit de opt ani, mi-am dat seama că nu mă mai cram ponam de cuvintele pe care nu i le putusem spune atunci. Şi nici nu mai simţeam nevoia să mă prefac că îmi merge bine, doar ca să as - cund sentimentele puternice pe care încă le nutream. Aşa se face că l-am întrebat unde e cu foarte mult calm. Unde dispăruseră toate cuvintele acelea care cândva mă făcuseră să rătăcesc inde - cisă, copleşită de îndoială şi de tristeţe? Gândurile acelea amare… Durerea aceea care, ori de câte ori eram singură, îmi străpungea inima ca suliţa unui vânător, unde se ascunsese de puteam acum să rezist aşa uşor? Aşa o fi viaţa? Oare de asta găsim trecerea neîntreruptă a timpului frustrantă, dar totodată bine-venită? Atunci, când eram prinsă în torentul acela din care părea că nu e cale de scăpare, cineva, nu-mi mai amintesc cine, mi-a spus că avea să treacă şi asta şi vor veni alte vremuri. Iată că vorba i s-a adeverit. E o vorbă potrivită şi pen tru cei care trec prin momente de suferinţă, şi pentru cei a căror viaţă e lipsită de griji. Unora le dă puterea de a îndura, celorlalţi le dă forţa de a rămâne umili. Am lăsat receptorul jos şi tăcerea care s-a aşternut brusc între noi s-a prelungit. Prea târziu am înţeles că încurcasem ordi nea lucrurilor. Nici măcar nu-l salutasem. Ce ciudat. Părea extrem de nefiresc să îi spun „Nu te-am auzit de mult“ sau să-l întreb „Ce mai faci?“. Am omis salutul şi l-am întrebat brusc unde era, când nu-l mai auzisem de opt ani, ceea ce probabil că îl luase prin surprindere. Şi totuşi n-am putut să îl întreb „Ce mai faci?“. Poţi să întrebi „Unde eşti?“ de cum ai răspuns la telefon doar dacă e vorba de cineva apropiat. Dar noi ne auzeam după opt ani, când eu eram la un capăt al firului, iar el la celălalt.