Scriu asta fiindcă până în acest moment nu mi-am dat încă seama dacă am cunoștință de un secret îngrozitor sau dacă eu însumi am luat-o razna. Îmi dau seama că, din poziția mea de medic psihiatru practicant, acesta ar fi, evident, un lucru rău pentru mine, atât din punct de vedere etic, cât și din punct de vedere profesional. Cu toate acestea, având în vedere că nu-mi vine să cred că m-am smintit, public această poveste pentru că voi sunteți probabil singurii oameni cărora ar putea să li se pară verosimilă. În ceea ce mă privește, consider că e un gest de responsabilitate față de omenire. Înainte de a începe, dați-mi voie să spun că mi-aș dori să fiu mai precis cu privire la numele și locurile pe care le-am menționat aici, dar trebuie să-mi păstrez slujba și nu-mi permit să fiu văzut drept oaia neagră din domeniul medical și al sănătății mintale, drept unul care dă în vileag pe unde apucă secretele pacienților, indiferent de cât de deosebit e cazul. De aceea, chiar dacă întâmplările pe care le descriu în această relatare sunt adevărate, numele și locurile a fost necesar să fie schimbate, ca să nu-mi periclitez cariera și ca să încerc să nu-mi pun cititorii în primejdie. Există niște mici informații pe care le pot oferi, cum ar fi: întâmplarea pe care o povestesc a avut loc la începutul anilor 2000, la un spital de stat de psihiatrie din Statele Unite. Jocelyn, logodnica mea, beneficiară a unui fond fiduciar și o femeie deosebit de scrupuloasă și absolut fermecătoare, de o inteligență ștrengărească, ce se îndeletnicea în timpul liber cu cercetarea operelor lui Shakespeare, înainta greoi cu lucrul la teza ei de doctorat despre femeile din Regele Lear. Din cauza lucrării ei și fiindcă îmi doream să fiu cât mai aproape de ea, mă hotărâsem să încerc să-mi găsesc de lucru doar la spitale din Connecticut. Pe de o parte, fiind un absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase facultăți de medicină din New England și beneficiind de pe urma unui rezidențiat la fel de solicitant și de bine văzut, mentorii mei au fost cu atât mai neînduplecați cu privire la pasul următor din cariera mea. Numirile la spitale necunoscute și subfinanțate erau potrivite pentru muritorii de rând din locuri la fel de mediocre, nu pentru doctori pe a căror diplomă scria Lux et Veritas, și cu atât mai puțin pentru doctori care se descurcaseră la fel de bine pe cât mă descurcasem eu la studii și la formarea medicală. Pe de altă parte, pe mine nu mă interesa deloc să am un avantaj față de ceilalți. Copil fiind, m-am confruntat cu partea neplăcută a sistemului de sănătate mintală atunci când mama, care suferea de schizofrenie paranoidă, a fost internată, iar acest lucru m-a făcut să fiu mult mai interesat de repararea deficiențelor medicinei decât de a mă cuibări în rangurile ei înalte și liniștitor de funcționale. Dar chiar și la cel mai jalnic spital aveam nevoie de scrisori de recomandare ca să primesc o slujbă, ceea ce însemna că prejudecățile facultății aveau să joace un rol în decizia pe care urma s-o iau. Un doctor deosebit de acru, la ajutorul căruia am apelat, se întâmpla s-o cunoască pe directoarea medicală de la un spital de stat din apropiere de pe vremea când fusese la facultate. Cel puțin, sub oblăduirea uneia cu formarea ei nu aveam să dobândesc obiceiuri proaste, și probabil că, fiind amândoi „exagerat de altruiști“, ne potriveam de minune, mi-a zis el. Am fost numaidecât de acord, în parte doar ca să primesc recomandarea lui și în parte deoarece spitalul pe care-l recomandase profesorul meu – un loc mic și mohorât pe care-l voi numi Azilul de Stat din Connecticut (ASC), ca nu cumva să fiu dat în judecată – s-a potrivit cum nu se putea mai bine cu ceea cemi doream, fiind unul dintre cele mai slab finanțate și mai rău famate din sistemul sanitar al Connecticutului. Dacă nu mi-aș fi asumat mentalitatea științifică ce refuză să atribuie însușiri omenești fenomenelor naturale, aproape că aș fi zis că însăși atmosfera încerca să mă avertizeze atunci când am făcut primul drum către spital, pentru interviu. Dacă ați fost vreodată în New England în timpul primăverii, știți că vremea se schimbă dintr-odată, fără să te pună în gardă, deoarece, cu scuzele de rigoare către Forrest Gump, clima din New England e ca o cutie cu căcat: indiferent ce se află în ea, va puți. Dar chiar și după standardele din New England, ziua aceea a fost una rea. Vântul vuia prin copaci și se izbea de mine și de mașina mea cu forța năvalnică a unui taur care atacă. Ploaia se izbea de parbriz. Drumul, pe care ștergătoarele nu reușeau să-l dezvăluie decât parțial, semăna mai mult cu o cărare întunecată din cărbune care ducea către purgatoriu decât cu o șosea, fiind demarcat doar de liniile galbene de pe el și de mașinile găunoase, conduse de șoferii care aduceau mai mult a fantome decât a oameni în întinderea umedă și gri. Ceața sufoca aerul cu lujerii ei dușmănoși care se întindeau pe trotuar, poftind călătorii să se avânte pe riscul lor în pustietatea drumului de țară