Şuviţe blonde îi cădeau pe umeri într-o cascadă aurie. Seraphine Walker, de 14 ani, purta un hanorac mulat, inscripţionat cu emblema şcolii şi o fustă scurtă. Avea ceva ce îţi lua ochii imediat. Dar, la fel ca un licurici care îşi foloseşte făcliile magice pentru a-şi ademeni prada, Seraphine Walker nu era ceea ce părea. Sună clopoţelul. Seraphine scăpă creionul din mână. Acesta căzu pe jos, producând un sunet înfundat şi împrăştiind în jur picături de sânge care pătau parchetul lustruit. Îngrijitorul zăcea lângă creion cu mâinile în jurul gâtului. O baltă de sânge se forma în jurul corpului său contorsionat. Nu încăpea îndoială că era pe moarte. Era o privelişte frumoasă. Era oare ceva imoral în asta? Probabil că da. Dar la fel de imoral era să stai să priveşti cum, cu fiecare respiraţie, picături de sânge i se prelingeau pe bărbie. Seraphine ştia că nu ar fi trebuit să se uite. Dar nu se putea abţine. Era fascinată de ceea ce vedea. Se simţea cuprinsă de dorinţa de a îngenunchea lângă el, de a se apropia şi mai mult, ca să vadă dacă tăietura lăsată de creion era curată sau dacă obiectul îi sfâşiase pielea, lăsând o rană mare. Logica îi spunea că probabil era vorba de prima variantă. Lovitura fusese rapidă şi decisivă, aşa că tăietura ar fi trebuit să fie curată. Voia să se asigure. Trebuia să se apropie încă puţin. — Seraphine? Seraphine? Doamna Brown o luase la fugă prin sala de sport. Posteriorul uriaş al profesoarei de artă se mişca sus, jos, sus, jos, în timp ce fusta de catifea îi atingea ghetele. În ochi i se citeau panica şi teama. Seraphine era surprinsă. Se aştepta să fie furioasă. O privi pe Claudia, care plângea în hohote cu genunchii strânşi la piept şi cu capul sprijinit pe ei. Doamna Brown trecu pe lângă ele fără să le ia în seamă. Claudia îşi ridică uşor capul şi începu să plângă şi mai tare. Avea ochii roşii şi obrajii scăldaţi în lacrimi. Avea însă o expresie ciudată pe chip. Nu părea deloc uşurată. Seraphine se pricepea să citească oamenii. Era chiar foarte bună la asta. Dar nu reuşea întotdeauna să-i înţeleagă. De ce plângeau? De ce ţipau? De ce alergau? Aşa că îi privea. Îi studia. Le copia comportamentul. Şi apoi îi păcălea. 2 Cu cana de cafea în mână şi încă în pijamale, Lana stătea la masa mică de pe palier, ignorând priveliştea asupra părţii de nord a Londrei care se vedea de la geamul ei. Avea privirea aţintită asupra ecranului laptopului. Terminase de răspuns la întrebarea zilei de pe Facebook, „Ce fel de cafea eşti”, şi aştepta cu cana în ambele mâini să se genereze răspunsul. Luminozitatea ecranului era prea mare şi cursorul pulsa în ritmul tâmplelor ei. O persoană cu mai multă răbdare ar fi intrat în setări şi ar fi reglat luminozitatea. Dar Lana trase pur şi simplu de cablul încărcătorului, aşa că laptopul intră în modul de consum redus şi ecranul deveni cu trei nuanţe mai închis la culoare. Rezultatul apăru pe ecran. „Eşti un espresso dublu, prea fierbinte şi prea puternic pentru cei mai mulţi oameni.” Lanei îi plăcu rezultatul. Fiica ei folosea cuvinte care erau cu mult mai urâte: iresponsabilă, nebună, împrăştiată. Jane o judeca pentru sticla de vin pe care o găsea în coşul de gunoi sau pentru sticla de votcă de la capul patului. Când era de vârsta lui Jane, Lana fusese o consumatoare de droguri promiscuă, cu cel puţin trei mandate de arestare pentru infracţiuni minore la activ. Aşa că, comparativ cu lucrurile prin care trecuse mama Lanei, o fiică destul de cicălitoare şi plictisitoare nu era mare lucru. Puţin dezamăgitor, dar nu mare lucru.