În cazul cuiva care este îndrăgostit, există un stimul extern (relaţia cu acea persoană şi prezenţa ei) care provoacă creşterea serotoninei în creier. Există însă şi un mod de a provoca creşterea serotoninei în creier doar pe cale chimică, fără componenta relaţională. De pildă, anumite droguri dau senzaţia de extaz şi fericire prin faptul că stimulează brusc şi brutal producţia de serotonină a creierului. La o scară mai mică (dar totuşi sesizabilă) acelaşi efect îl au anumite mâncăruri, cum ar fi ciocolata, bananele şi carnea de curcan. Spre exemplu, fiul unui cunoscut are un nivel de serotonină scăzut, ceea ce îl face să fie trist şi iritabil; dar mama sa vede o diferenţă remarcabilă între starea de spirit a băiatului atunci când mănânca nişte carne de curcan sau două banane. Aceste procese bio-chimice din creier sunt o parte importantă din procesul de doliu, deoarece ele afectează buna funcţionare a întregului organism. Iată deci ce se întâmplă în corpul nostru atunci când suntem în doliu, şi când trăim emoţii dureroase – tristeţe, suferinţă, dor – foarte intens. La un anumit nivel, creierul nostru nu face diferenţa prea bine între o ameninţare fizică (de plidă un câine care sare să ne muşte) şi o ameninţare emoţională. De aceea, atunci când primim vestea cumplită a morţii cuiva drag, se declanşează în corp acelaşi mecanism ca şi în cazul unui atac fizic – aşa numitul mecanism „flight or fight“, sau „fugă sau apărare“. Să ne imaginăm, deci, că mergem pe stradă, şi dintr-o dată, ne sare în faţă un câine care începe să latre şi chiar încearcă să ne muşte. Ce simţim atunci? Inima începe să bată mult mai repede, respirăm mai rapid şi mai superficial, şi ori o luăm la fugă cu o viteză de care nici nu ştiam că suntem în stare, ori începem să ne apărăm, lovind câinele cu picioarele dacă ne atacă.