Când tocmai părăseau tribul Mumbanyo, cineva a azvârlit ceva spre ei. Plutea la câțiva metri de pupa canoei. Ceva maro deschis. 

— Încă un copil mort, a spus Fen. La vremea aceea, el îi spărsese ochelarii, așa că ea nu-și dădea seama dacă glumește. Înaintea lor se ivea deschizătura luminoasă din dreptul cotiturii țărmului verde-închis prin care avea să treacă barca. Ea și-a ațintit privirea într-acolo. Nu și-a mai întors capul. Puținii oameni din tribul Mumbanyo aflați pe plajă cântau și băteau pentru ei gongul morții, dar ea nu s-a întors să-i vadă pentru ultima oară. De fiecare dată când cei patru vâslași – aflați în picioare, strigând către consătenii lor sau către alte canoe – trăgeau la rame în același timp, o pală ușoară de vânt îi atingea pielea umedă. Rănile o înțepau și li se întărise coaja de parcă se grăbeau să se vindece în adierea scurtă a aerului uscat. Vântul se oprea și se pornea, se oprea și se pornea din nou. Își dădea seama că între instalarea senzaţiei şi conştientizarea ei era un interval măricel și știa că o să o apuce febra din nou. Oamenii s-au oprit din vâslit ca să înjunghie o țestoasă gât-de-şarpe şi au tras-o în barcă pe când se mai zbătea încă. 

În spatele ei, Fen murmura un bocet pentru țestoasă, suficient de încet să nu-l audă nimeni în afară de ea. La confluența dintre Yuat și Sepik îi aștepta o șalupă. La bord se aflau două perechi de albi și omul care conducea barca, Minton, pe care Fen îl cunoștea din Cairns. Femeile purtau rochii apretate și ciorapi de mătase, iar bărbații smochinguri. Nu se plângeau de căldură, ceea ce însemna că locuiau aici, bărbații poate conduceau mine sau plantații ori aplicau legi care să le protejeze. În orice caz, nu erau misionari. Nu ar fi putut răbda să dea cu ochii de vreun misionar în ziua aceea. Una dintre femei avea un păr auriu strălucitor, cealaltă, gene ca niște ferigi negre. Amândouă purtau poșete de mărgele. Albul neted al brațelor lor părea artificial. Îi venea să o atingă pe cea de lângă ea, să-i ridice mâneca și să vadă până unde se-ntindea albul, la fel cum făceau cei din triburile de pe unde umblase ea, care simțeau nevoia să o atingă de cum își făcea apariția. Citise mila din privirile acelor femei atunci când ea și Fen se urcaseră la bordul șalupei, cu bagajele lor ponosite și ochii arzând de malarie. Când a pornit, motorul a răsunat atât de puternic, de brusc, încât și-a dus mâinile la urechi ca un copil. L-a văzut pe Fen cum se strâmba, gata să facă și el la fel, și a zâmbit involuntar, dar lui nu i-a plăcut că ea băgase de seamă și s-a îndepărtat să vorbească cu Minton. Ea s-a așezat lângă femei pe banca de la pupă.