Iese împleticindu-se din foaierul hotelului, răcorit de aerul condiționat, în căldura albă şi aburindă a nopții, iar asta nu are deloc darul să1 trezească. Îl face să se simtă cuprins de claustrofobie şi panică. Sudoarea, care parcă e alcool pur, îi răsare iute pe piele, umezindu-i şira spinării şi şalele. Cum poate să fie atât de cald afară la trei dimineața? Şi ea unde e? Unde e? Se întoarce să vadă dacă fata e în spatele lui şi îi zăreşte silueta, neclară şi unduitoare, o vede dublu când se uită prin vitrinele de sticlă ale hotelului. 

Şi apoi vede o maşină care semnalizează că trage lângă bordură şi pulsul începe să-i încetinească. E aici. În sfârşit. Slavă Domnului. Noaptea asta îngrozitoare se încheie aici. Mijeşte ochii ca să focalizeze, să caute luciul liniştitor al părului ei blond-alburiu pe scaunul şoferului, dar nu e acolo. Geamul coboară şi el se dă puțin înapoi de teamă. 

- Poftim? îi spune el femeii cu părul închis la culoare, de la volan. Ce cauți aici? Unde e soția mea? 

- E în regulă, zice femeia. Ea m-a trimis. A băut prea mult. M-a rugat să te aduc acasă. Haide, urcă. Bărbatul se uită în spatele lui după fată, o vede cum iese din hotel şi pleacă iute în direcţia opusă, cu poşeta strânsă pe lângă ea. 

- Am apă. Am cafea. Haide. O să ajungi acasă cât ai zice peşte. Căţelul din poala ei mârâie încet la el, când bărbatul se strecoară pe scaunul din faţă. Credeam că ai plecat, spune el, pipăind în spate după centura de siguranță. Credeam că ai plecat din oraş. Femeia îi zâmbeşte în timp ce deşurubează capacul unei sticle de apă şi i-o oferă. 

- Da, spune ea. Am plecat. Dar a avut nevoie de mine. Aşa că... în fine. Bea aia. Bea tot. Bărbatul duce sticla la gura uscată, uscată, şi o bea pe toată. Apoi închide ochii şi aşteaptă să ajungă acasă.