Cu ocazia festivalului Nowruz din primăvara anului 488 î.Hr., când își sărbătoreau perșii intrarea în noul an cu petreceri, ospețe și daruri, Darius, Marele Rege, Regele Regilor, Regele Tuturor Tărâmurilor, ahemenidul, se așeza pe tronul său, în inima orașului-palat Persepolis, și primea mărinimos ofrandele aduse din toate colțurile imperiului său. Sunetul cornilor uriași de bronz străpungea aerul în fanfare triumfătoare și o orchestră formată din tobe, talere și sistra, acompaniată de harpe și de lire, cânta un marș ritmic care vestea deschiderea ceremoniilor fastuoase ce dețineau un rol central în cadrul voiosului festival. Diplomați străini străbătuseră mari distanțe și veniseră la Persepolis pentru a-i prezenta lui Darius omagiile: veneau din Libia, din Pakistan, din sudul stepei eurasiatice, din Egipt, Asia Minor, Mesopotamia, Siria și India; soseau încărcați cu aur, turcoaz, lapis lazuli, tapiserii de lână, veșminte de mătase, tunici de bumbac și mirodenii, mânând cai, cămile, oi și chiar și lei în măreața sală a tronului. Se prosternau pe podea, în semn de mare umilință, în fața Marelui Rege, atingându-i tivul robei și sărutându-i cu loialitate picioarele. Darius cel Mare avea o imensă satisfacție când își trecea imperiul în revistă pe această cale, ambasadori și diplomați defilând în fața sa, delegație după delegație, în formațiune strictă, prezentând comorile primite din atâtea tărâmuri aflate la mare depărtare. Trebuie să fi zâmbit la vederea propriului succes, căci era cu adevărat un mare rege, conducătorul fără de rival al celor Șapte Tărâmuri.

Dovada măreției sale era în fața lui, se perinda chiar sub ochii lui. Ce dacă mizera și neînsemnata Grecie reușise să scape necucerită, ce dacă rămăsese în afara bătăii armatelor sale? Avea să aibă și alte ocazii să aducă acest blestemat avanpost al civilizației sub stăpânirea sa. În plus, mărturia succesului construcției sale imperiale era chiar acolo, sub ochii săi, și dacă mai avea cu adevărat nevoie de dovezi pentru a-și demonstra eficiența și bunul mers al lucrurilor, Darius nu trebuia decât să remarce spectaculoasa — și deosebit de disciplinata — ceremonie de prezentare, la care popoarele supuse perșilor participau cu inima deschisă. Căci participanții nu erau sclavi umiliți, îngenuncheați și oprimați, care tremurau terorizați în fața stăpânului lor, ci erau parteneri care luau de bunăvoie parte la un glorios proiect imperial. Ei își declarau cu entuziasm loialitatea față de Darius, oferindu-și serviciile și aducându-i tributuri. Sau cel puțin așa alegea Darius să creadă. Ceremonia diplomatică prin care se ofereau daruri era o componentă firească a conceptului imperial al lui Darius, motiv pentru care regele și ordonase zugrăvirea acesteia pe basoreliefurile în culori ce decorau scările care dădeau în uriașa sa sală a tronului de la Persepolis, așa-numita Apadana. În apropiere, la Naqsh-e Rostam, pe fațada mormântului săpat în stânca muntelui, pregătit pentru inevitabilul moment în care avea să aibă nevoie de el, Darius le ceruse artiștilor să sculpteze o variațiune pe aceeași temă. Aici, Darius este înfățișat venerându-și binefăcătorul divin, zeul Ahura Mazda, în timp ce șade pe un tron pe un podium lung (takht, așa cum era cunoscut acest obiect în persană), ridicat mult deasupra capetelor reprezentanților diferitelor popoare din imperiu, semn că acestea colaborau fericite unele cu celelalte. Basorelieful era o reprezentare vizuală a diversității imperiului lui Darius. O inscripție săpată în stâncă — un text în scriere cuneiformă în persana veche — îl invită pe privitor să numere reprezentanții diverselor regiuni geografice care constituiau imperiul (fiecare bărbat este îmbrăcat în „port național“ tocmai pentru a sublinia cât se poate de clar ideea diversității). Pentru a fi sigur că nu omite niciun popor, artistul le-a etichetat cu atenție pe toate: