Oraşul Phnom Penh se trezeşte devreme pentru a profita de briza răcoroasă de dimineaţă, înainte ca soarele să răzbească prin ceaţa zorilor şi să asalteze ţara cu dogoarea sa mistuitoare. Încă de la ora 6, locuitorii din Phnom Penh năvălesc pe uliţele înguste şi pline de praf, în graba lor lovindu-se unii de alţii. Chelneri şi chelneriţe, în uniforme alb cu negru, deschid uşile prăvăliilor din care emană aroma supei de tăiţei ce-i întâmpină pe muşterii care aşteaptă. Vânzători ambulanţi împing pe trotuare cărucioare cu mâncare încărcate cu găluşti aburind, frigărui cu carne de vită afumată în sos teriyaki, arahide prăjite şi îşi încep astfel o nouă zi de negustoreală. Copii, în tricouri colorate şi pantaloni scurţi, bat mingea cu picioarele goale pe trotuare fără să ia în seamă bombănelile şi ţipetele vânzătorilor ambulanţi. Largile bulevarde zumzăie de zgomotul motoretelor, scârţâitul bicicletelor şi duduitul automobilelor, ale celor care-şi pot permite. Pe la prânz, când temperatura depăşeşte 38 de grade, pe străzi se lasă liniştea din nou, oamenii se reped acasă să scape de dogoare, să ia masa, să facă un duş, şi să tragă un pui de somn înainte să se întoarcă la treabă pe la ora 2. 

Eu şi familia mea locuim într-un apartament la etajul 3, în mijlocul Phnom Penh-ului, aşa că sunt obişnuită cu zgomotul traficului şi gălăgia de afară. Pe străzi nu avem semafoare, dar pe nişte platforme metalice, în mijlocul intersecţiilor, sunt poliţişti care dirijează traficul. Nu e de mirare că parcă trăim în oraşul ambuteiajelor permanente. Eu şi mami, ca să scăpăm de beleaua asta, luăm întotdeauna o cicloricşă, pentru că omul care o conduce poate să o manevreze chiar şi în cel mai dificil trafic. O cicloricşa seamănă cu un scaun cu rotile aşezat în faţa unei biciclete. Te aşezi în scaun şi-i dai conducătorului banii de cursă şi te duce unde vrei. Deşi dispunem de două maşini şi un camion, ori de câte ori mami mă ia la cumpărături, de obicei luăm o cicloricşă pentru că aşa ajungem mai repede la destinaţie. Stau în poala mamei, salt la hopuri şi mă distrez cum pedalează biciclistul nostru prin străzile aglomerate. In dimineaţa asta stau înţepenită în scaunul acesta prea mare pentru mine, la o prăvălie unde se vinde supă de tăiţei, aflată la un cvartal de apartamentul nostru. Aş fi preferat să joc şotron cu prietenii mei. Când văd scaunele astea mari îmi vine să sar cu picioarele pe ele, fiindcă nu-mi place să stau aşa cu picioarele atârnate şi bălăngănind întruna. Mami mi-a atras atenţia de două ori astăzi să nu mă urc cu picioarele pe scaun şi să stau frumos. Atunci mă consolez, şi dau din picioare pe sub masa.

Mamei şi tatei le face plăcere să ne ducă dimineaţa la o prăvălie unde se vinde supă de tăiţei, înainte ca tati să plece la treabă. Ca de obicei, aici e plin de lume care ia micul dejun. Stomacul îmi ghiorăie de foame când aud sunetul lingurilor lovite de farfurii, plescăitul celor care sorb ceaiul sau supa, şi simt miresmele care plutesc în aer: de usturoi, coriandru, ghimbir şi supă de vită. În faţa noastră, unul îşi duce tăiţeii la gură cu beţişoarele, alături de el, o fetiţă înmoaie o bucăţică de carne de pui într-o farfurioară cu sos de soia, în timp ce maicăsa se scobeşte în dinţi cu o scobitoare. Supa de tăiţei constituie micul dejun tradiţional al cambodgienilor şi chinezilor. Şi noi luăm de obicei tot supă de tăiţei sau, ca o trataţie deosebită, comandăm baghete franţuzeşti şi cafea la gheaţa.