Eu sunt eu. Şi am să vă spun o poveste. Primele cuvinte sunt cele mai dificile pentru orice scriitor, cel puţin aşa am auzit. Ca să formulez altfel, felul în care autorul îşi începe povestea poate fi anevoios. L-am plagiat de fapt pe fratele meu, în prima lui încercare de a scrie. Exprimarea folosită de el mi-a rămas în minte, pentru că era atât de simplă. Deci am început. Trebuie să vă avertizez că nu sunt o profesionistă. De fapt, nu-mi amintesc când am pus ultima dată stiloul pe hârtie. Vedeți, am ştiut întotdeauna să mă exprim folosindu-mi corpul. Dar, pentru că am încetat să mai fac acest lucru, am hotărât să vorbesc folosindu-mi mintea. Nu scriu rândurile acestea cu intenția de a le publica undeva. Mă tem că motivul e mai egoist de atât. Sunt la vârsta de care se teme toată lumea, vârsta la care îmi umplu zilele cu ce s-a întâmplat în trecut, pentru că n-a mai rămas mare lucru din viitor. Îmi dă ceva de făcut. Cred că povestea mea - a mea şi a familiei mele, începută cu aproape o sută de ani înainte de venirea mea pe lume - este una interesantă. Ştiu, fiecare crede acelaşi lucru despre povestea sa. 

Şi e adevărat. Fiecare fiinţă are o existenţă fascinantă, cu un număr mare de personaje pozitive şi negative în distribuție. Şi, aproape în fiecare caz, cu un strop de magie. Numele mi se trage de la o prințesă dintr-o poveste celebră. Poate că acesta este motivul pentru care am crezut întotdeauna în magie. Şi, pe măsură ce am îmbătrânit, am înțeles că poveștile cu zâne sunt alegorii despre marele dans al vieţii, în care ne lansăm din momentul în care ne naştem. Şi din care nu putem evada până în momentul morţii. Aşa că, dragă cititorule - cred că pot să mă adresez ție în felul acesta, pentru că trebuie să presupun că povestea mea şi-a găsit un public dacă tu citeşti cuvintele acestea -, dă-mi voie să ți-o spun pe a mea. Pentru că multe dintre personaje au murit înainte de a mă naşte, mă voi strădui să-mi folosesc imaginația pentru a le aduce înapoi la viaţă. Şi, în timp ce stau aici, meditând la cele ce am să vă spun, lucruri care mi-au fost transmise din generație în generație, observ că există o temă care predomină. E, bineînţeles, iubirea şi alegerile pe care le facem din pricina ei. 

Mulţi dintre voi credeți că mă refer la iubirea dintre un bărbat şi o femeie şi da, e vorba şi despre asta. Există însă și alte feluri importante de a iubi, care sunt la fel de puternice: iubirea unui părinte faţă de copil, de exemplu. Apoi există şi genul acela de iubire obsesivă, devastatoare, care distruge tot. Cealaltă temă prezentă în povestea aceasta este cantitatea imensă de ceai pe care o beau oamenii - dar văd că mă îndepărtez de subiect. Îmi cer iertare, însă aşa fac oamenii bătrâni. Aşadar, să continuăm. Am să vă ghidez şi am să vă întrerup de fiecare dată când mi se pare necesar, ca să vă explic unele lucruri mai amănunţit, întrucât povestea e complicată. Și cred că o să complic lucrurile şi mai mult către sfârşitul ei, la vremea la care aveam opt ani şi eram un copil orfan de mamă. Undeva, pe vârful unei stânci, care străjuieşte golful Dunworley, locul meu preferat de pe Pământ. A fost odată ca niciodată...