Îmi amintesc că zăceam în zăpadă, o mică pată de căldură care se răcea, înconjurată de lupi. Mă lingeau, mă muşcau, se agitau în jurul trupului meu, se împingeau. Trupurile lor înghesuite blocau puţina căldură pe care o oferea soarele. Gheaţa sclipea pe gâturile lor îmblănite, şi respiraţia lor căpăta forme opace care rămâneau aninate în aerul dintre noi. Mirosul de mosc al blănurilor lor mă făcu să mă gândesc la câini uzi şi frunze arse, plăcut şi terifiant. Limbile lor îmi topeau pielea, colţii lor puternici îmi sfâşiau mânecile şi îmi smulgeau părul, pătrundeau dincolo de claviculă, spre vena jugulară. Aş fi putut să ţip, dar n-am făcut-o. Aş fi putut să mă zbat, dar n-am făcut-o. Pur şi simplu, am rămas acolo şi am aşteptat să se întâmple, privind cerul lăptos de iarnă de deasupra mea. Un lup îşi împinse nasul în mâna mea şi apoi în obrazul meu, aruncând o umbră pe faţa mea. Ochii lui galbeni se uitară într-ai mei în timp ce ceilalţi lupi mă smuceau încoace şi încolo. M-am uitat în ochii aceia cât de mult am putut. Galbeni. Şi, de aproape, străluceau uimitor cu fiecare nuanţă de auriu şi căprui. Nu voiam ca el să îşi întoarcă privirea, şi n-a făcut-o. Voiam să mă întind, să îl apuc de gât, dar mâinile îmi rămaseră ghemuite la piept, cu braţele îngheţate pe lângă corp. Nu-mi aminteam cum e să-ţi fie cald. Apoi, a dispărut, şi, fără el, ceilalţi lupi se îngrămădiră deasupra mea, prea aproape, sufocându-mă. Ceva păru să tremure în pieptul 6 meu. Nu mai era soare, nu mai era lumină. Muream. Nu-mi aminteam cum arăta cerul. Dar n-am murit. M-am cufundat într-o mare de frig, apoi am renăscut într-o lume de căldură. Îmi amintesc asta: ochii lui galbeni. Credeam că n-am să-l mai văd niciodată.