Numai morții au dreptul la statuie, dar mie mi s-a făcut una din timpul vieții. Iată-mă împietrită înainte de vreme. Statuia constituie un mic semn de apreciere pentru numeroasele mele contribuții, ca să reiau textul citit cu voce tare de Mătușa Vidala. Această sarcină, trasată de superiorii noștri, era departe de ai fi plac. I-am mulțumit cu toată modestia de care am fost capabilă, apoi am tras de sfoară și am desfăcut pânza care mă acoperea; a căzut fâlfâind și am apărut eu. La Ardua Hall nu ovaționăm, în schimb s-a aplaudat discret. Am mulțumit cu o înclinare a capului. Statuia este mai mare decât mărimea naturală, cum tind să fie statuile, și mă înfățișează într-o versiune mai tânără, mai slabă și într-o formă fizică pe care nu o mai am de ceva timp. Mă țin dreaptă, cu pieptul în față, iar pe buze afișez un zâmbet ferm, dar binevoitor. Am privirea ațintită spre un punct de referință cosmic care ar trebui să reprezinte idealismul, angajamentul meu nedezmințit față de datorie, hotărârea de a înainta în ciuda obstacolelor. Nu că statuia mea ar vedea vreo bucată de cer, amplasată fiind într-un pâlc anost de copaci și arbuști, pe marginea cărării care trece prin fața Ardua Hall. Noi, Mătușile, nu trebuie să ne arătăm prea arogante, chiar și cioplite în piatră. O fetiță de șapte sau opt ani se agață de mâna mea stângă și mă privește cu încredere. 

Mâna dreaptă mi se odihnește pe creștetul unei femei îngenuncheate lângă mine, cu părul acoperit, în a cărei privire îndreptată în sus se citește fie resemnare, fie recunoștință – una dintre Slujitoarele noastre –, iar în spatele meu, o Perlă e gata săși îndeplinească datoria de misionară. De centură îmi atârnă Taserul. Arma îmi amintește de neajunsurile mele: dacă aș fi fost mai pricepută, m-aș fi putut lipsi de acest dispozitiv. Puterea persuasiunii ar fi fost de ajuns. Pentru un grup statuar, nu e o reușită: suntem prea înghesuite. Mi-ar fi plăcut să ocup un loc mai important. Dar cel puțin par sănătoasă la cap. Putea fi mai rău, dată fiind tendința sculptoriței deja în etate – o drept-credincioasă, răposată între timp – de a-și reprezenta subiecții cu ochii scoși din orbite ca simbol al fervorii pioase. Reprezentarea pe care i-a făcut-o Mătușii Helena are o privire turbată, Mătușa Vidala pare să sufere de gușă, iar Mătușa Elizabeth pare gata să explodeze în orice moment. Sculptorița a avut emoții la dezvelire. Oare mă înfățișase într-o lumină suficient de bună? Oare îmi va plăcea? Oare voi arăta că îmi place? Am cochetat cu ideea de a mă încrunta după ce cade pânza, dar m-am răzgândit: nu sunt lipsită de compasiune. — Foarte asemănător, am spus. Asta se întâmpla acum nouă ani. Între timp, statuia mea s-a erodat puțin: porumbeii m-au pictat, mușchiul a crescut în adânciturile umede. Adeptele s-au deprins să-mi lase ofrande la picioare: ouă care simbolizează fertilitatea, portocale care trimit la rotunjimile sarcinii, croasanți care seamănă cu luna. Ignor tot ce înseamnă produse de brutărie – sunt deja plouate –, în schimb portocalele le bag în buzunar. Sunt atât de proaspete.