Pentru că atitudinea de până acum nu dădea roade. Trezirea de dimineață numai pentru a isprăvi odată ziua înainte de ora de culcare. Corvoada acestui trai era o rușine, un afront la onoarea și la improbabilitatea faptului de a fi în viață. Existența fantomatică, diversiunile pline de irascibilitate, pâcla pripelii. (Toate acestea sunt presupuneri, întrucât habar n-am cum mă văd ceilalți, dar rațiuneami zice că mă văd ca pe o ființă subpământeană, ca pe o broască râioasă pe timp de iarnă.) Faptul că las lumea un loc mai rău prin simpla mea existență. Orbirea față de distrugerile lăsate în urmă. Reîntruparea domnului Magoo. Dacă trebuie să spun adevărul, iată cum mi se pare că am lăsat lumea săptămâna trecută: mai rea, mai rea, mai bună, mai rea, la fel, mai rea, la fel. Nici pe departe un inventar cu care să te poți mândri. Reține că nu vreau neapărat să fac lumea mai bună. Azi voi trăi conform jurământului lui Hipocrate: mai întâi nu face rău. Cât de greu poate fi? Îl las pe Timby la școală, particip la cursul de poezie (partea preferată a zilei!), fac ora de yoga, iau prânzul cu Sydney Madsen, pe care nu o pot suferi, dar cel puțin o pot șterge de pe listă (mai multe pe acest subiect, mai târziu), îl iau pe Timby de la școală și-l răsplătesc pe Joe, girantul acestei nebunești abundențe. Încerci să pricepi ce rost are toată agitația din jurul unei zile obișnuite cu probleme tipice albilor? Pentru că sunt pe de o parte eu, iar pe de alta, bestia care zace în mine. Ar fi de-a dreptul minunat dacă bestia din mine s-ar manifesta pe un ecran imens, scandalizând și impresionând, provocând distrugeri fantastice, suscitând discuții nesfârșite. Dacă aș reuși o asemenea performanță, aș putea: să mă jerfesc în mod glorios într-un spectacol artistic. Vrei să știi tristul adevăr? Bestia din mine joacă pe o scenă dureros de mică: în regretabile mini-tranzacții care de obicei îi implică pe Timby, pe prietenii mei sau pe Joe. Sunt nervoasă și roasă de neliniști când sunt cu ei; tristă și bârfitoare, când nu sunt cu ei. Ha! Nu te bucuri că te afli la o distanță sigură, cu ușile încuiate și ferestrele închise? Ei, hai! Sunt simpatică. Numai că exagerez, de dragul efectului. Lucrurile nu stau chiar așa. Și așa a început ziua, în clipa în care m-am smuls dintre cearșafuri. Țăcănitul unghiilor lui Yo-Yo pe parchet, oprit în fața dormitorului. De ce nu țăcăne Yo-Yo pe parchet și nu așteaptă cu abjectă speranță în fața ușii atunci când Joe își îndepărtează cearșafurile de pe el? De unde știe Yo-Yo, de cealaltă parte a unei uși închise, că sunt eu, și nu Joe? Mi-a explicat odată un instructor canin: Yo-Yo mi-a deprins mirosul. Faptul că pentru el nirvana este o focă moartă eșuată pe plajă mă face să mă întreb: „Oare este ora de culcare?“ Nu, refuz să fac asta. Nu azi. N-am vrut să fiu evazivă în privința lui Sydney Madsen. Când Joe și cu mine ne-am mutat de la New York la Seattle, acum zece ani, eram gata să facem un copil. Tocmai încheiasem cinci ani de muncă obositoare la Looper Wash. Oriunde te uitai, dădeai cu ochii de tricouri Looper Wash, autocolante auto, suporturi pentru mouse. Sunt o Vivian. Sunt un punct. Îți amintești. Dacă nu, verifică la cel mai apropiat magazin cu reduceri, în coșul cu două articole la un dolar, căci a trecut ceva vreme.