Urania. Nu-i făcuseră o favoare părinţii; numele ei te ducea cu gândul la o planetă, la un mineral, la orice, dar nu la femeia zveltă cu trăsături fine, cu tenul închis şi ochii negri, uşor trişti, ce se ivea în oglindă. Urania! Ce idee! Din fericire nimeni nu-i mai spunea aşa, ci un, Miss Cabral, Mrs. Cabral sau Doctor Cabral. Din câte îşi amintea ea, de când părăsise Santo Domingo („Sau mai bine zis Ciudad Trujillo” 1 , căci la plecarea ei capitala încă nu-şi recuperase numele), nici la Adrian, nici la Boston, nici în Washington D.C., nici la New York, nimeni nu-i mai spusese Urania, aşa cum îi spuneau înainte acasă şi la Colegiul Santo Domingo, unde sisters 2 şi colegele ei rosteau foarte corect numele absurd pe care i-l dăduseră la naştere. 

O fi fost ideea lui sau a ei? Prea târziu ca s-o mai afli, fată; mama ta e în ceruri, iar tatăl tău, un mort în viaţă. N-o să ştii niciodată. Urania! La fel de absurd ca şi ofensa adusă vechiului oraş Santo Domingo de Guzmán, numindu-l Ciudad Trujillo. Oare o fi fost tot ideea lui taică-său? Aşteaptă să se ivească marea de la fereastra camerei ei, aflată la etajul nouă al hotelului Jaragua şi, în fine, o vede. Peste câteva clipe n-o să mai fie întuneric, iar strălucirea albăstrie a orizontului, crescând cu repeziciune, îi oferă spectacolul după care tânjeşte de când s-a trezit, la ora patru dimineaţă, în ciuda pastilei luate fără să mai ţină seama de rezervele ei faţă de somnifere. Suprafaţa întunecată a mării, franjurată cu creste de spumă, se îmbină cu un cer plumburiu pe îndepărtata linie a orizontului, iar aici, la ţărm, se sparge în valuri zgomotoase şi înspumate de faleza Malecón…..