Chiar dacă pare un continent cu state și popoare vechi, Europa este, în multe privințe, foarte nouă, inventându-se și reinventându-se pe parcursul secolui XX, prin transformări politice adeseori convulsive. Unele națiuni – Prusia, de exemplu – au fost șterse de pe hartă de mai puțin de o viață de om; altele – precum Austria ori Macedonia – există de mai puțin de trei generații. Când sa născut bunica mea, la Varșovia, orașul făcea parte din Imperiul Țarist, în timp ce Trieste le aparținea Habsburgilor, și Salonicul – otomanilor. Germanii îi conduceau pe polonezi, Irlanda era sub stăpânire engleză, iar Algeria, sub cea franceză. Cel mai mult reușise o mare parte a Europei să se apropie de statele-națiuni democratice, care au devenit astăzi norma, în monarhiile din zona Balcanilor. Nicăieri nu aveau drept de vot adulții de ambele sexe și puține erau țările în care parlamentele să prevaleze în fața regilor. Pe scurt, democrația modernă, la fel ca statul-națiune cu care este îndeaproape asociată, reprezintă, în esență, produsul unui experiment intern și internațional extins, care a urmat colapsului vechii ordini europene în 1914. Primul Război Mondial a mobilizat 65 de milioane de oameni, a ucis peste opt milioane și a lăsat în urmă alți 21 de milioane de răniți; a măturat patru dintre imperiile străvechi ale continentului și a transformat Europa în ceea ce politicianul ceh Thomas Masaryk descria drept „un laborator așezat peste un uriaș cimitir“. „Războiul Mondial – scria El Lissitsky, un artist rus – ne cere tuturor să testăm toate valorile.“

 Dintre ruinele Ancien Régime-ului – Kaizerul fusese exilat, țarul și familia lui, împușcați –, politicienii le-au promis maselor, emancipate și mobilizate ca niciodată până atunci, o societate mai dreaptă și un stat care să le aparțină. Liberalul Woodrow Wilson a proiectat o lume „sigură pentru democrație“; Lenin – o societate comunitară, scăpată de lipsuri și eliberată de ierarhiile exploatatoare din trecut. Hitler a vizat un neam de războinici, purjat de elementele străine, careși împlinea destinul imperial prin puritatea propriului sânge și unitatea scopurilor. Fiecare dintre aceste trei ideologii rivale – democrația liberală, comunismul și fascismul – se vedea pe sine menită a reface societatea, continentul și lumea, sub forma unei Noi Ordini impuse omenirii. Lupta neobosită dintre ele pentru definirea Europei moderne a durat cea mai mare parte a secolului XX.² Pe termen scurt, atât Wilson, cât și Lenin au eșuat în edificarea „lumii mai bune“ la care sperau. Revoluția comunistă la nivelul întregii Europe nu s-a materializat, iar construirea socialismului s-a limitat la Uniunea Sovietică; criza democrației liberale s-a manifestat rapid, statele alunecând spre autoritarism unul câte unul. La finele anilor 1930, Liga Națiunilor se prăbușise, dreapta se afla în ascensiune, iar Noua Ordine avansată de Hitler părea să constituie viitorul Europei. Apologiei liberale a libertăților individuale, naziștii îi opuneau bunăstarea colectivității întemeiate pe neam; liberalismului doctrinar al egalității formale între state îi serveau lupta darwinistă și conducerea pe baza superiorității de neam; împotriva comerțului liber, propuneau coordonarea unitară a tuturor economiilor europene, sub conducerea Germaniei. Și totuși, cât de uimitor de rapid s-au schimbat lucrurile în lupta dintre ideologii. În anii 1940 – deceniul hotărâtor al secolului –, utopia nazistă a ajuns la zenit, iar de acolo s-a prăbușit la fel de brusc. Fascismul a devenit prima ideologie importantă care a fost înfrântă decisiv tocmai de istoria pe care pretindea că pusese stăpânire.