MĂREŢ şi înfricoşător fu anul de la Hristos 1918, iar de la începutul revoluţiei cel de-al doilea. Bogat în soare fuse vara şi în omături iarna, şi mai sus ca altcîndva se înălţaseră atunci pe cer două stele: Steaua Păstorilor – Luceafărul-de-Seară, precum şi Marte cel sîngeriu şi tremurător. Dar atît în cuprinsul anilor de pace, cît şi în al celor însîngeraţi, zilele trec iute ca un zbor de săgeată, astfel că tinerii Turbini nici nu prinseră de veste cînd, aducător de geruri aspre, sosi şi decembrie cel înfăşurat în promoroaca-i albă, pufoasă. O, moş Gerilă al nostru, aducînd scînteieri de zăpadă şi fericire! Mamă, crăiasă bună, unde eşti? La un an după ce Elena, fiica ei, devenise soţia căpitanului Serghei Ivanovici Talberg, şi chiar în acea săptămînă, cînd fiul cel mare, Alexei Vasilievici Turbin, se întorsese în Ucraina din grele campanii, misiuni şi necazuri, revenind în Oraş, în cuibul natal, sicriul alb cu trupul neînsufleţit al mamei fu purtat pe panta abruptă a povîrnişului Alexeevski, către Podol, la mica biserică Sfîntul Nicolae cel Bun din Vzvoz. Era în plină lună mai, cînd mamei i se cîntă prohodul; vişinii şi salcîmii în floare astupaseră cu totul ferestrele ogivale. Părintele Alexandr, poticnindu-se de amărăciune şi sfială, scînteia în veşmintele-i strălucitoare la lumina aurie a lumînărilor, iar diaconul, poleit cu aur de sus pînă jos la vîrfurile cizmelor ce scîrţîiau peste lespezi, îngîna sumbru, cu vocea-i profundă, învineţindu-şi gîtul şi obrazul, slovele duhovniceşti de veşnică pomenire mamei, care îşi părăsea pentru totdeauna copiii. 

Alexei, Elena, Talberg şi Aniuta, cea care crescuse în casa Turbinilor, precum şi Nikolka, buimăcit de neaşteptata moarte, cu ciuful lui căzut pe o sprînceană, stăteau nemişcaţi la picioarele cafenii ale bătrînului ierarh Nicolae. Ochii albaştri ai lui Nikolka, mult prea apropiaţi de nasul său lung ca un plisc, erau pătrunşi de ameţeală şi deznădejde. Din cînd în cînd, şi-i îndrepta către iconostas, către bolta cufundată în penumbră a altarului, unde se înălţa la cer Dumnezeu – un bătrîn cu chipul enigmatic şi trist. Pentru ce această durere nemeritată, această nedreptate? De ce le-a luat-o pe mama, acum, cînd se adunaseră iar cu toţii, cînd viaţa le devenise parcă mai uşoară? Zburînd spre un cer negru, acoperit de crăpături, Dumnezeu nu-i dădea nici un răspuns, iar Nikolka încă n-ajunsese să înţeleagă că tot ce se întîmplă în viaţă aşa trebuie să fie şi e totdeauna spre bine. Slujba se sfîrşi, ieşiră cu toţii din biserică, păşind peste dalele răsunătoare ale pridvorului, şi o conduseră pe mama tocmai spre celălalt capăt al marelui oraş, spre cimitirul unde, sub o cruce de marmură neagră, zăcea de mult tatăl lor. Alături de el, o îngropară şi pe mama… Oh…oh…