Frumoasele străine. Adevărului până la ultimul etaj, unde, ca şi la Casa Presei, aveai surpriza să găseşti birouri meschine, sordide, de mirare într-o astfel de clădire impozantă. O secretară mi-a adus plicul. Era mare, jerpelit şi pufos, şi pe el, în afara numelui meu şi a adresei revistei respective, scrise de mână, cu pixul, mai scria ceva, tot de mână, în cruciş şi-n curmeziş, ceea ce dădea plicului un aer… cumva bizar, de anvelopă care-a rătăcit mult pe drumurile ascunse ale poştei şi care se-ntoarce de unde-a plecat plină de inscripţii: andrisantul necunoscut, decedat, lipseşte de la domiciliu etc. Am mulţumit şi-am ieşit pe uşă, în paltonul meu negru, prea arătos pentru un ins atât de scund ca mine (avea să mi se fure iarna următoare pe aeroportul din München, aproape spre uşurarea mea), şi cu plicul la subţioară. Pe uriaşele scări m-am oprit, o siluetă neagră ca-n filmele expresioniste germane, ca să desfac scrisoarea. N-am făcut-o însă, căci am apucat să citesc, în lumina tulbure, câte ceva din ce scria pe plic cu scrisul ăla deşirat, de şcolar cu oarece probleme psihomotorii. Numele meu era scris total fantezist, deloc de mirare pentru mine: doar cu câţiva ani în urmă, la târgul de carte de la Leipzig, îmi văzusem fotografia pe un imens cilindru de neon, dar sub ea scria Mircea Scartarecu… Mult mai ciudată mi s-a părut inscripţia care alerga de la un colţ al anvelopei, în diagonală, către cel opus, şi care spunea „Why don’t you sneeze?” Atunci m-a fulgerat un gând sinistru. Să strănut? De ce să strănut? Înfiorat, am pipăit plicul cel scămoşat. Avea-năuntru nişte struc-turi complexe, care variau ca moliciune şi densitate. Într-un loc, mi s-a părut că recunosc o punguţă cu un fel de pudră… Am simţit că-mi ard degetele şi am scăpat scrisoarea pe jos… Era în vremea isteriei cu antraxul. Criminali necunoscuţi trimiseseră, la câtva timp după dezastrul de la 11 septembrie, plicuri cu antrax la Casa Albă, la Pen-tagon, dar şi-n alte părţi din lumea largă. Muriseră câţiva oameni, cei mai mulţi lucrători la poştă, şi teroriştii rămâneau încă total necunoscuţi. La televizor se tot repeta cât de mare e pericolul ăsta, ce uşor se poate procura antraxul, cum se tratează cu alte substanţe ca să fie mai volatil, să se împrăştie mai uşor… Ajungea să inspiri o dată într-un astfel de plic şi… dus erai. Iar moartea de la antrax nu era deloc o fericire: plămânii ţi se umpleau de lichid şi mureai sufocat, lent, în câteva ore de agonie.