Maşina neagră se opreşte în faţa castelului Amazoanelor. O maşină oficială. Orele unsprezece dimineaţa. Şoferul coboară. Poartă mănuşi albe. Deschide portiera din spate. Îşi ţine cascheta în mâna stângă, precum militarii atunci când se află la o ceremonie. Procurorul Aristid Fanariot coboară din maşină. E aşteptat la castelul Amazoanelor de două ceasuri. Scara castelului e din marmură albă. În faţa castelului, aliniaţi, se află colonelul de jandarmerie Cezar Corvin în uniformă. E în poziţie de drepţi şi salută cu mâna lipită la vizieră. La stânga sa, nemişcaţi, tot în poziţie de drepţi, stau brigadierul Tudor Noroc, doamna Mariţa Petrovici, intendenta castelului, şi gardianul Ismail Pândar, soţul intendentei. În spatele lor, pe două rânduri, aşa cum o cere regulamentul, sunt aliniaţi, precum statuile, în jur de zece servitori. Cu toţii în haine de duminică. E 26 octombrie, sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, martirul originar din Tesalonic, ale cărui moaşte fac minuni şi în zilele noastre. Clopotele satului Thermodon, situat în vale, la poalele castelului, încep să bată. E sunetul prelung, solemn, care anunţă Vohodul Mare la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, slujba dreptmăritorilor creştini. E momentul cel mai spectaculos: atunci când preotul iese din altar, având înainte diaconii ce poartă sfeşnice, pentru a aşeza potirul şi discul pe masa altarului. Aceasta simbolizează intrarea lui Hristos în lume. Însă dangătul clopotelor Vohodului Mare şi sosirea procurorului la castelul Amazoanelor nu sunt o pură coincidenţă. Procurorul Aristid Fanariot e un om scund, firav şi palid. Are picioarele nespus de mici. Precum cele ale unei fetiţe. Castelul Amazoanelor e înălţat la o mie de metri altitudine, pe un platou ce domină Porţile de Fier şi defileul cumplit, sinistru, prin care Dunărea pătrunde în România venind dinspre Apus. Aici, pe platoul Amazoanelor, de Sfântul Dimitrie cade prima brumă. Întotdeauna. În acest an bruma a fost prezentă la întâlnire. Gazonul şi brazii din parc sunt acoperiţi cu un strat plăpând de pudră argintie.

— Ce se întâmplă aici?, întreabă procurorul. Pantofii negri sunt dintr-o piele moale, precum cea de mănuşi. Persoana lui inspiră fragilitate. La fel şi picioarele sale. Se spune 6 că descinde, în linie dreaptă, din împăraţii Bizanţului. Aristid Fanariot are în urma lui două milenii de rafinament. Un rafinament ce merge mână în mână cu degenerescenţa sa.

— De ce m-aţi chemat atât de târziu?, întreabă firavul procuror. E îmbrăcat într-o haină nespus de suplă, gri-metal, căptuşită cu vison negru.

— V-am chemat de îndată ce am constatat faptele, răspunde colonelul de jandarmerie Cezar Corvin. În această noapte a fost un adevărat tir de artilerie la castel. Un carnagiu. Procurorului îi este somn. A fost smuls din patul său ca să vină aici. Desigur, înainte de a sosi, personal, aşa cum înalta lui funcţie îi cere, a dat prin telefon toate ordinele necesare. — Să mergem să vedem cadavrele!, spune procurorul. Începe să urce scara fără să se grăbească. Adaugă: — N-am să pot rămâne la castel mai mult de un sfert de ceas. La ora unu iau masa cu cineva. — Aţi anunţat Institutul medico-legal să ridice cadavrele, remarcă colonelul. Victimele nu mai sunt aici. — Într-adevăr, am dat ordin să fie ridicate, după ce s-au făcut fotografii şi s-au luat amprentele. Nu era nevoie decât să le văd. Procurorul intră prin uşa dublă în imensul hol al castelului. E un hol de două ori mai mare decât biserica satului. Are podeaua acoperită cu mozaicuri multicolore. S-ar putea crede că sunt desprinse dintr-o biserică din Bizanţ. — Am primit autorizaţia de a spăla petele de sânge, spune intendenta castelului. Erau peste tot. Morţii zăceau aici, chiar pe locul în care vă aflaţi. — Povestiţi-mi repede la ce oră i-aţi descoperit. — Brigadierul Tudor Noroc a fost primul ajuns la faţa locului, spune colonelul.

— Eu am fost anunţat de Ismail Pândar, spune brigadierul. A venit la jandarmerie cu jeep-ul castelului. Mi-a spus răvăşit că a descoperit cadavrele pe mozaicul din hol. Cadavre goale, ciuruite de gloanţe. M-a luat cu el cu maşina. Încă nu se luminase. Sosind aici, unde ne aflăm, am văzut oroarea care se petrecuse. De obicei în astfel de cazuri se povesteşte mai mult decât ce s-a văzut. Gardianul Ismail Pândar nu exagerase însă cu nimic. Erau deci două cadavre goale care zăceau pe mozaicuri. Lumina electrică nu funcţiona, becurile lustrelor fuseseră sparte de gloanţe. Primele constatări le-am făcut cu lanterna mea. Am notat în carneţel ora 7 exactă. Era cinci şi patruzeci şi opt de minute, domnule procuror. În ciuda luminii slabe, am recunoscut imediat victimele. Le-am văzut de atâtea ori, că nu puteam să mă înşel. Toată lumea le cunoştea. Chiar dacă erau goi şi morţi. Era vorba de Ilona Király, de optsprezece ani, infirmieră şi doamnă de companie a baroanei Diana Flondor Ostan, castelana noastră. O unguroaică. Toată lumea îi admira pielea de un alb precum mărgăritarul şi părul de culoarea mierii. Avea, la fel ca toate unguroaicele, picioare lungi, precum nişte fuse bine lustruite. Picioare de dansatoare. Şi moartă era foarte frumoasă. Aici, la picioarele dumneavoastră, la un metru distanţă de fată, se afla corpul jocheului Victor Găitan, de douăzeci şi nouă de ani. Trupul lui era chircit. Complet gol, la fel ca cel al fetei. Probabil că a primit o întreagă rafală în abdomen. Din această cauză s-a încolăcit precum un şarpe. Aşa ceva am mai văzut doar în război...

— Şi pe băiat îl cunoşteaţi?, întreabă procurorul. Lucra la castel? — Nu, răspunde brigadierul. Era jocheu stagiar la herghelia Amazoanelor. Toată lumea îl cunoştea.

— Ce aţi făcut apoi?, întreabă procurorul. — Nimic, răspunde brigadierul. Am interzis să fie atinşi. M-am dus acasă la gardian, dincolo de zid, şi am făcut primul meu raport colonelului. — Eu am sosit la fata locului la vreo douăzeci de minute după aceasta, spune colonelul. Înainte de a pleca de acasă, am chemat Institutul medico-legal şi poliţia tehnică. Au sosit la castel aproape odată cu mine...

— Nu mi-aţi spus însă cine a descoperit primul cadavrele. — Gardianul Ismail Pândar şi soţia lui, intendenta Mariţa Petrovici. Ei au fost primii care i-au văzut pe morţi. Dacă se poate spune că i-au văzut, căci nu era lumină în hol, aşa cum v-am zis. Dar i-au văzut îndeajuns la lumina lumânărilor ca să vină să mă anunţe.

— Ce făceaţi în holul castelului la orele cinci dimineaţa?, întreabă procurorul. Amândoi? E ora la care începea serviciul? — Încă nu, răspunde Mariţa scandalizată. Pentru intendenta castelului, programul de lucru era sacru. Adaugă:

— Eu îmi încep serviciul la orele şase. Soţul meu vine la castel peste o oră. — Nu locuiţi la castel?, întreabă procurorul. 

— O, nu!, răspunde Mariţa şi mai scandalizată. Eu sunt intendentă, iar soţul meu e gardian. Suntem servitori. Toţi slujbaşii locuiesc dincolo de incinta castelului, în sat. — Şi de ce astăzi aţi sosit cu o oră mai devreme ca de obicei?

— Iertaţi-mă, domnule procuror, spune colonelul Cezar Corvin. Am uitat să vă menţionez că totul a început înainte de orele cinci.