Când tânărul medic a intrat pe uşa Salonului nr. 5, privirile i-au fost atrase de chipul ei: rezemată de tăblia patului aflat lângă fereastră, cu capul sprijinit de pernă, cu ochii închişi, primea cu o bucurie înspăimântată razele rumenite ale soarelui, care o mângâiau parcă înainte de a apune. Diadema de lumină înflorită deasupra părului castaniu, tuns scurt, respira odată cu întreaga ei fiinţă, însetată acum de aerul speranţei, dar trecută, desigur, prin cenuşa sugrumătoare a spaimelor morţii. În urma accidentului ce-o adusese aici, mâna stângă, din apropiere de umăr şi până la degete, devenise un trunchi de ghips; se sprijinea inertă pe abdomen, susţinută de o meşă trecută pe după gât. Pansamentul lat ce se zărea prin deschizătura pijamalei, înfăşurând trupul subţire în imediata vecinătate a sinilor, care se rotunjeau frumoşi sub pânza aproape transparentă, trăda un traumatism petrecut în aceleaşi împrejurări. Trecând pe lângă toţi pacienţii din salon fără să-i observe măcar, medicul s-a oprit în faţa patului de lângă fereastră. Ochii ei s-au deschis şi l-au învăluiţi de sus până jos, la început cu indiferenţă, apoi scânteind de mirare. — Răzvan!… Tu aici eşti?… a spus fata, încercând să se ridice. — Luminiţa, Luminiţa Petreanu! Ce s-a întâmplat cu tine, ce-ai păţit? a răspuns tânărul în halat alb, făcându-i semn să stea liniştită; Aşezându-se pe marginea patului, i-a căutat mâna dreaptă şi i-a sărutat-o.

— E o poveste lungă! a şoptit cu buzele împurpurate, în timp ce din ochi i s-au zămislit, ca la comandă, bobiţe de rouă fierbinte. Ce mult e de când nu ne-am văzut!…

— Într-adevăr, sunt… aproape nouă ani

În vara aceea nu stătuse în staţiune decât o săptămână. Şi asta la rugămintea mamei sale, care se străduia să-i îndeplinească toate dorinţele, doar-doar l-o îndupleca să rămână mai mult şi mai ales să urmeze cura de ape de care avea atâta nevoie pentru consolidarea ficatului, şubrezit din cauza unei hepatite contractate – nici el nu ştia cum – cu doi ani şi jumătate în urmă, la foarte puţin timp după moartea tatălui său, răpus de ciroză. Îi plăcea staţiunea şi cu deosebire sanatoriul acela, un adevărat palat al sănătăţii, aşezai în mijlocul unui platou, de pe care se putea privi întregul orăşel. Îndrăgise locurile încă de pe când era mititel şi sosea aici cu amândoi părinţii ori cu o mătuşă, profesoară ca şi mama lui. Respira cu nesaţ aerul pur, parfumat de mirosul florilor din imensul parc ce-nconjura palatul şi de esenţele răspândite de brazii, stejarii şi fagii din pădurile apropiate. Prin specificul aşezării geografice, staţiunea aducea deseori deasupra ei valuri de nori, din care ploaia curgea în voie, aproape fără oprire, câte-o săptămână întreagă… În vara aceea însă, vremea fusese cu deosebire frumoasă. Şi totuşi, după o singură săptămână, Răzvan se hotărâse să plece din staţiune. Era neliniştit, aproape trist, în urma unei mari bucurii. Nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Reuşita la Medicină, pe care o înregistrase cu numai zece zile în urmă, numele lui fiind menţionat printre primele, în fruntea listelor, îl tulburase într-atât, încât îl golise parcă de toate puterile, aducându-l într-o stare de apatie. În asemenea condiţii, atmosfera aceea de tihnă, caracteristică staţiunii, devenea de nesuportat. Îi trebuia, aşadar, ceva să-l scoată din amorţeală. Şi, nevăzând nimic în jur pe care să conteze în acest sens, se hotărâse să plece.

Încotro? Deocamdată spre Bucureşti. După aceea, va mai vedea! Gândul îi zbura spre mare, dar marea îi era interzisă. Va merge poate la Predeal, sau mai bine la Poiana Braşov! În sfârşit, rămânea să mai chibzuiască! Acum, important i se părea să plece cu orice preţ…

Cobora încet pe scările de marmură din centrul palatului, cu geamantanul în mână. Parcă număra treptele, fiecare pas înscriindu-şi ecoul undeva, adânc, în fiinţa lui. Eugen, vărul mai mic al lui Răzvan, licean începător, dispus să-l imite în tot ceea ce lui i se părea deosebit (ca gesturi, vorbă, comportare), îl privea cu mirare şi, bineînţeles, cu părere de rău. Venise aici mai mult pentru proaspătul student medicinist. El n-avea nevoie de nicio cură şi, la urma-urmei, nici de linişte. Dimpotrivă, ar fi dorit să zburde pe malul mării, să se cufunde în valurile înspumate ori să se tăvălească pe nisipul sclipitor şi fierbinte. Când l-a auzit pe Răzvan că pleacă, s-a hotărât să-l convingă să plece şi ei, nu peste mult timp, spre mare. Va fi greu să obţină ceea ce dorea – ştia asta foarte bine –, dar va insista şi nu se îndoia că va izbândi. Acum pipăia şi el treptele somptuoaselor scări cu paşi văduviţi de orice fel de entuziasm, însoţindu-şi idolul cu o deziluzie ce putea fi citită clar pe obrajii de piersică abia pârguită. Atunci a apărut ea, fata în alb. A deschis uşor uşile mari şi grele, cu geamuri de cristal, dublat pe din afară cu un desen frumos floral, din fier forjat; în spaţiul rămas liber, ca în urma unei răsuflări, fiinţa ei, propulsată înăuntru parcă de soarele unei dimineţi de vis, era o imensă petală albă înconjurată de raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu gene mari şi întoarse, au bătut cu mirare din aripile pleoapelor, îmbrăţişând coloane înalte de marmură ce sprijineau arcade solemne cu obraz cald pe care desenatori inspiraţi închipuiseră lumi de fapte şi visuri.

Descarca Dans în foișor de George Sovu in format pdf.