Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi este tocmai acum – când îţi relatez onmormântare
la care suntem participanţi şi «sărbătoriţi» în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai
să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cuaceeaşi
încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi
lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm
fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi «de ce». Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci
plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la «te iubesc», există şi alte cuvinte. De fapt, şi
eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă
pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât
picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, «frumoase, lungi, cu pulpe rotunde». Azi, descopăr că meritam din
partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să
trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta
la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: «scrie numai
ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face de faţă cu alţii».
Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un
singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a
putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.
Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi
închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nicio vină
şi nici măcar n-am să-ţi fac niciun reproş pentru «aşa cum eşti». Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum:
descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de
care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu
faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nicio vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.