Titlu De ce iubim femeile

Autor Mircea Cartarescu
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura română

descarca-mircea-cartarescu-de-ce-iubim-femeile-pdf

Ivog distinsele cititoare ale acestei cărţi să nu mă eticheteze chiar de la-nceput ca fiind un tip pedant dacă am să-ncep cu un citat. în adolescenţă aveam tâmpitul obicei de a vorbi în citate, fapt pentru care aveam o faimă cam tristă în liceul Cantemir. Colegii mei se cărau la şcoală cu magnetofoane de zece kile, puneau muzică şi dansau în ora de franceză... Garsonelul, profesorul nostru ţăcănit, le aduna pe fete-n jurul lui şi le spunea cum se zice la toate porcăriile în franţuzeşte... Vreo doi răsfoiau reviste porno suedeze în fundul clasei... Numai eu, care trăiam doar în lumea cărţilor, mă apucam şi trânteam pe tablă vreun citat din Camus sau din T. S. Eliot care se potrivea ca nuca-n perete cu atmosfera de dezmăţ din clasa noastră prăfuită şi dărăpănată. La vederea lui, tipele care stăteau picior peste picior pe catedră, de li se vedeau pulpele până sus sub poala sumeasă a sarafanului, nici măcar nu se mai osteneau să se strâmbe sau să pufnească dispreţuitor. Se obişnuiseră. Acum se uitau prin mine de parcă nici n-aş fi fost, şi aşa am trecut liceul: un ciudat în uniformă destrămată, care scrie texte de neînţeles pe tablă sau vorbeşte cu castanii pe marginea gropii de sărituri în lungime. Vorbeam în citate nu din snobism, nici ca să mă dau mare (nu te puteai da mare decât cu muzica rock şi cu lista gagicilor pe care le-ai fi avut, restul erau fleacuri), ci pentru că ajungeam să iubesc câte-un autor până la nebunie, să mă identific cu el şi să cred că numai vorbele pe care el le-a rostit odată exprimă adevărul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbărie goală. De-a lungul timpului, am rămas acelaşi jerk căruia nu-i pasă cu ce se-mbracă, ce mănâncă şi ce spune la o bere sau la un colocviu, dar am învăţat să fiu mai prudent în două privinţe măcar. Prima este povestirea viselor (dar la asta voi reveni cu altă ocazie), iar a doua, citarea din autorii mei preferaţi. Ambele plictisesc de moarte atât în scris, cât şi în orice conversaţie pe care o porţi, şi-ţi dau un aer de tip nefrec-ventabil. Cu toate astea, sunt momente în care mi se pare că am să mor în clipa următoare dacă nu povestesc un vis sau nu-i dau drumul citatului. Nici nu-mi imaginez, de pildă, paginile de faţă fără cuvintele lui Salinger la-nce-put — scriitorul pe care chiar îl iubesc şi-1 admir cel mai mult —, de parcă restul articolului ar consta din câteva mici vagoane de cale ferată, iar citatul ar fi locomotiva. Simt că nu pot vorbi despre stil, despre ce înseamnă o fiinţă stilată, dacă nu încep exact cum voi începe.