Oare chiar este posibilă dragostea la prima vedere? Aflat în camera de zi, el întorcea pe toate părţile întrebarea în minte. Afară, soarele hibernal asfinţise de mult. Prin fereastră se întrezărea o sclipire cenuşie de ceaţă, şi, lăsând la o parte bătaia uşoară a unui ram în geam, totul era cufundat în linişte. Şi totuşi, el nu era singur, aşa că se ridică de pe canapea şi se duse pe hol să arunce pe furiş o privire spre ea. În timp ce se uita, îşi imagină că se întinde lângă ea, cel puţin astfel avea o scuză ca să închidă ochii. I-ar fi prins bine puţină odihnă, dar nu voia să rişte să adoarmă chiar în clipa aceea. Se mulţumi să o urmărească mişcându-se uşor, şi gândurile îi zburară înapoi în trecut. Se gândi din nou la cum ajunseseră să fie împreună. Cine era el pe atunci? Şi cine era el acum? În aparenţă, întrebările păreau simple. Se numea Jeremy, avea patruzeci şi doi de ani, era fiul unui tată irlandez şi al unei mame italience şi-şi câştiga traiul scriind articole în reviste. Acelea erau răspunsurile pe care le putea oferi. Deşi erau adevărate, uneori se întreba dacă trebuia să mai adauge ceva. Trebuia să-şi amintească, de pildă, că în urmă cu cinci ani făcuse o călătorie în Carolina de Nord să investigheze un mister? Că acolo se îndrăgostise, nu o dată, ci de două ori în acelaşi an? Sau că frumuseţea acelor amintiri se împletea cu tristeţea şi că, chiar şi în clipa de faţă, se întreba care dintre amintirile lui aveau să dăinuie? Se întoarse din uşa dormitorului şi reveni în camera de zi. Cu toate că nu mai stăruise asupra acestor întâmplări de mult timp, nici nu evita să se gândească la ele. Nu mai putea şterge acel capitol din viaţa sa, la fel cum nu-şi putea schimba ziua de naştere. Cu toate că existau momente când ar fi dorit să poată da timpul înapoi şi să îndepărteze toată tristeţea, avea presentimentul că, dacă ar fi făcut-o, şi bucuria s-ar fi diminuat. Şi nu putea concepe aşa ceva. În cele mai întunecate ore ale nopţii, se pomenea adesea aducându-şi aminte de noaptea petrecută cu Lexie în cimitir, noaptea în care văzuse luminile fantomatice, atunci când venise de la New York pentru — 5 — Dragoste la prima vedere investigaţii. În orice caz, în noaptea aceea înţelesese pentru prima oară cât de mult însemna Lexie pentru el. Pe când aşteptau în întunecimea cimitirului, Lexie îi spusese povestea ei. Rămăsese orfană pe când era o copilă, îi mărturisise ea. Jeremy ştia deja acest lucru, dar nu şi că ea începuse să aibă coşmaruri la câţiva ani după moartea părinţilor, coşmaruri repetate şi violente în care ea asista la moartea acestora. Bunica ei, Doris, neştiind ce altceva să facă, o dusese în cele din urmă la cimitir să vadă luminile misterioase. Pentru un copil, luminile erau miraculoase şi divine, aşa că Lexie le luase drept fantomele părinţilor ei. Într-un fel sau altul, fusese exact ceea ce-i trebuia, pentru că de atunci coşmarurile încetaseră so mai chinuiască. Jeremy fusese înduioşat de povestea ei, mişcat de pierderea suferită şi de puterea convingerilor inocente. Dar mai târziu în noaptea aceea, după ce văzuse şi el luminile, o întrebase pe Lexie ce credea ea că erau în realitate. Ea se aplecase spre el şi şoptise: „Erau părinţii mei. Probabil au dorit să te cunoască“.