Cu trei ani în urm , ă într-o dimineaţă călduţă de noiembrie, în 1999, Adrienne Willis se reîntorsese la han şi, la prima privire, i se păruse neschimbat, ca şi cum micului han soarele, nisipul şi ceaţa sărată nu-i dăunau cu nimic. Veranda fusese proaspăt vopsită; obloanele negre şi lucioase încadrau ferestrele dreptunghiulare, împodobite cu perdele, la ambele etaje ale clădirii, ca nişte clape de pian dezacordat. Tocăria de cedru era de culoarea zăpezii murdare. De fiecare parte a clădirii, stufărişul de mare se legăna a urare de bun venit, iar nisipul forma o dună sinuoasă care se schimba imperceptibil cu fiecare zi ce trecea. Soarele plutea printre nori, iar aerul părea strălucitor ca şi cum înălţa particule de lumină şi, preţ de o clipă, Adrienne se simţise de parcă ar fi făcut o călătorie în trecut. Dar privind mai de aproape, începuse să observe schimbările pe care vopseaua nu le putea ascunde: lemnul putrezit la colţurile ferestrelor, liniile de rugină ce brăzdau acoperişul, ochiurile de apă de lângă burlane. Hanul părea că se stinge încet şi, deşi ştia că ea nu putea să facă nimic pentru a schimba situaţia, Adrienne îşi aminti cum închisese atunci ochii, în speranţa că, deschizându-i din nou, se va trezi în timpurile apuse, la ceea ce fusese hanul odată. Acum, în bucătăria casei sale, la câteva luni din cel de-al şaizecilea an al vieţii sale, Adrienne încheie conversaţia cu fiica sa şi puse receptorul la loc în furcă. Stătea la masă, reflectând asupra acelei ultime vizite la han, amintindu-şi sfârşitul de săptămână pe care îl petrecuse demult acolo. În ciuda tuturor lucrurilor care se petrecuseră de-atunci, Adrienne încă era convinsă că dragostea era esenţa vieţii trăite din plin, a ceea ce numeşti o viaţă minunată. 6 Afar ploua. Ascultând r p itul uşor ă ă ă al ploii în geamuri, era recunoscătoare pentru sentimentul de familiaritate care îl însoţea. Amintirea acelor zile îi trezea întotdeauna un sentiment nedefinit – ceva similar cu nostalgia, dar nu tocmai. Nostalgia era, deseori, romanţată; nu exista niciun motiv să facă aceste amintiri mai romantice decât erau în realitate. Nu le împărtăşise nimănui. Erau amintirile ei şi, de-a lungul anilor, ajunsese să le considere ca pe un fel de muzeu, unul în care ea era, totodată, custode şi singurul vizitator. În mod ciudat, Adrienne ajunsese să creadă că în acele cinci zile petrecute la han învăţase mai mult decât în tot restul vieţii sale.