Nicio amintire, sau aproape niciuna. Atunci când fusese pescuit din apele repezi ale râului de munte, cu pântecele despicat de jos până sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se afla putea fi numită astfel. Mai târziu, în ambulanță, intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămâni. Două săptămâni de neant, până când în adâncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la întâmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crâmpeie de viață… În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă. Apoi, conținutul îl preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor: zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcând să se nască din spuma ei tot soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere decât unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini, ale unor înfrângeri amare… Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de la Omoruri. În cele din urmă, spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua, de data asta însă chiar în viața adevărată.

Timpul se scurgea prin trupul său ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una de alta, orice senzație fiind adânc îngropată sub bandaje și înecată de anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur. Ceva mai târziu, reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se întâmplase cât timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce? Mai întâi, despre Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicându-l de la abdomen și până la gât. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amândoi pe apele înghețate ale râului. Fusese înmormântată împreună cu sora ei, într-un loc care nu fusese făcut public, la câțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir… Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra cazului, îl azvârlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia.

„S-a întors în țara natală”. Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în comun decât niște amintiri deloc plăcute. Veni apoi vremea să se întoarcă printre oamenii de rând. Acolo, în salonul său de la spital, fusese vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei, veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același gust, aceeași culoare. Fusese, de asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale. Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adâncurile ghețarului. Însă administrația franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de poliție. Și totuși, după trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier, mediator… orice, doar să nu părăsească banca de rezerve. Din punct de vedere fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul altă mâncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive apărute din senin și un nod în gât care refuza să se lase dezlegat… Avea senzația că e la un pas de-a începe să plângă în hohote în orice moment și îi era mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul deplorabil în care se simțea.

Trecură astfel încă doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, până în ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în ierarhie, își aduseră aminte de el. — Uite care-i treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întâmplă tot mai multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gând să înființăm un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei. — Excelent! Câți suntem? — Deocamdată ești doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat. Hai că m-ai lăsat cu gura căscată! Ideea de a trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț. Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie. Și cine ar fi fost oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă? Problema era însă alta: Niémans luase gluma cât se putea de în serios. Ba chiar ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant. — Ei, ai făcut plinul? Ivana stătea aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate, semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană convinsă în magazinul unei benzinării. Niémans scutură din cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un tablou de Rothko {1} . Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură să-l facă să cadă în extaz. Se îndreptă spre casă, pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de hârțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate de la jandarmeria națională, se afla în sfârșit pe teren. Ceva era însă bizar în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans nu respecta niciodată restricțiile de viteză. Procurorul-șef de la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura germană a cazului. Urmase apoi o lungă expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt, poliția landului BadenWürttemberg.

Descarca Ultima vanatoare de Jean-Christophe Grange in format pdf.