Sunt 18 secole şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea
veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei
şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe
principul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării
omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţa naturei spirituale
a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a
demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.
După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală, absolută,
nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei
dezvoltări regulate, progresivă, supunând natura, sila, lumea din afară supt
preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sângele său vărsat, prin
moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a
frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini
menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin
lucrare, jertfindune individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.
Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamă nd
menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi
realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeinduse
pe conceptul legilor
spiritului, pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumei vechi,
revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi,
nimicind orice domnie individuală, supunând acţia omenească legei absolute şi
universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutând realizarea în omenire a dreptăţii şi a
frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De
atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa, către
absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al
acestei căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen?
Răul pieriva
detot din lume? Omenirea va ajunge vrodată aşi
identifica
în tot esenţa sa cu esenţa divină? Acest secret mintea omenească nul
poate
încă pătrunde. Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii,
omenirea merge întrun
progres continuu, a cărui mişcare e cu atât mai repede
cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în
această cale care o aproprie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al
binelui asupra răului.
Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie
continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului şi
a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi din afară, în timp şi în
spaţiu.
Supt ochiul providenţii şi după legile şi către ţinta hotărâtă de dânsa mai
înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice.
Prin împărţirea funcţiilor, naţiile în omenire, ca şi individurile în
societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.
Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire,
adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra
naturei, la perfecţionarea înţelegerii şi a simtimentului omenesc potrivit legei
divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.
Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care
dirijază faptele omului, prin aceea, nu urmează că omul este un instrument orb
al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă.
Dumnezeu na
înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din
rău, arătândui
şi legile prin care se poate povăţui în calea binelui şi învinge
răul, dar încă el la
înzestrat cu voinţă, lăsândul
liber în alegerea sa. Vai, dar,
de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine!
Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea expiază printrun
lung martir călcarea legei lui Dum nezeu. Acest timp de expiaţie (ispăşanie),
ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale
gândirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi,
o oscilaţie istorică; dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către
perfecţionare şi din excesul răului iese binele.