MICUL VOLUM DE FAȚĂ TRATEAZĂ O TEMĂ MARE; el nu oferă însă o prezentare de ansamblu, ci este un eseu istoric. Trebuie deci ca, în câteva cuvinte, să clarificăm metoda și poziționarea autorului. Ca gen, eseul are numeroase avan¬ taje: fiind o „încercare“, nu are pretenția de caracter definitiv; mai mult lansează întrebări fundamentale, dezvoltă teze și idei călăuzitoare, reliefează și scoate în evidență lucruri care, în monografii de amploare, sunt sufocate de mate¬ rial. De acest gen ține însă și concizia, iar alături de aceasta, în mod necesar, și întinderea redusă. Acest lucru vine în întâmpinarea dezbaterii in¬ telectuale. Din punct de vedere științific însă, specialistul va simți lipsa analizelor și a justi¬ ficărilor în detaliu. 

De aceea, încă de la început, îi atragem atenția cititorului cu privire la ceea ce-1 așteaptă: nu o prezentare de ansamblu a celor o sută de ani de istorie a statului român, de la înglobarea unor teritorii care, mai înainte, fuseseră austro-ungare și rusești, ci o încercare de a trasa liniile esențiale ale statalității rom⬠nești în trecutul recent. In centru se află statul, în interacțiunea lui cu societatea. Cititorul nu va găsi deci o histoire totale, ci reflecții privind dezvoltarea și caracterul statului român, pre¬ cum și modul în care caracterul constitutiv al statului a marcat societatea românească. Cartea de față are la origine o conferință sus¬ ținută la Ateneul Român (și consistent adăugită în aceste pagini), urmată de un dialog cu Marian Voicu, în cadrul seriei Despre lumea în care trăim (februarie 2018). Am fost invitat să vorbesc pe tema „România în 100 de ani“. La prima vedere, definirea problemei pare simplă: un bilanț al ultimului veac de la Marea Unire, așa cum este numită, de obicei, în contextul românesc, înte¬ meierea regatului României Mari. Dar ce poate însemna acest lucru?